OMUL SI UNVERSUL AU UN DESTIN COMUN

 

 

- OMUL ESTE O ETAPA IN EVOLUTIA VIETII

 

Procesul de formare a Pământului s-a încheiat acum peste 5 miliarde de ani. Primele forme de viaţă (bacterii, alge marine etc.) au apărut însă abia un miliard de ani mai târziu când elemente anorganice se grupează într-o formă nouă, unică. Specialiştii spun că sub impulsul unor forte simplificate la nivelul celor observabile (temperatura, lumina, mişcarea, polaritatea ş.a.) se detaşează forme independente, complexe ca structură şi organizare, ce devin, în decursul timpului, microuniversuri capabile să-şi determine şi să-şi întreţină procesele pe le conţin. Amploarea organizării la care s-a ajuns în prezent situează omul în vârful unei piramide evolutive ce defineşte, prin societatea pe care o formează, statutul planetei în cadrul sistemului cosmic.

Dorinţa de a elucida misterul apariţiei şi desfăşurării vieţii îi face pe oameni să se vadă imperfecţi sau absoluţi în funcţie de sistemul de referinţă. În virtutea acestora îşi creează concepte menite să-i justifice trăirile, devenind, prin acceptarea lor necondiţionată, sclavul unor adevăruri incomplete.

Frământat şi uneori obosit de cunoaşterea parţială a tot ceea ce-1 înconjoară, dar şi a propriei fiinţe, înţelege că reprezintă doar o ipostază în evoluţiaşiperfecţionarea vieţii şi speră ca în finalul procesului la care participă direct să devină ceea ce crede acum că este. Argumentele pe care şi le oferă sunt atât de factură materialistă (evoluţia lentă a speciilor şi apariţia omului în urma umanizării maimuţei), cât şi filozofică (apariţia şi evoluţia vieţii prin materializarea energiilor cosmice).

Extrem de diverse în reprezentări şi explicaţii teoriile originii şi evoluţiei vieţii pe Pământ, deşi parcurg drumuri diferite, tind spre o uimitoare sinteză. Secole întregi religia, datorită interpretărilor eronate ale simbolurilor din textele sacre, a combătut cercetarea ştiinţifică acordându-i o importanţă minimă. În tot acest interval informaţia a suferit modificări importante denaturând structura reală a simbolului de la care a pornit. De aceea este greu de elucidat după modelul impus de religie momentul apariţiei vieţii. De-a lungul istoriei lupta dintre cele două ideologii a scos în evidenţă limitarea psihofilosofică şi ştiinţifică a cunoaşterii umane prin sacrificiile atât ale cercetătorilor ştiinţifici, cât şi ale misticilor pentru consolidarea ideilor susţinute.

Teoriile cu privire la originea vieţii au apărut prin explicaţii cu un pronunţat caracter mistic, prin deducţii bogate în reprezentări imagistice care depărtau de realitate mintea dornică de concret. Egiptenii credeau că primul om fusese modelat din lut, pe o roată de olar, de către zeul Hnum în timp ce locuitorii vechii Mesopotamia îşi închipuiau că primul om fusese făcut din pământ roşu de o divinitate care i-a insuflat viaţa. Una dintre legende (cea a creării lui Adam şi a Evei) a trecut de la vechii evrei şi a parvenit religiei creştine prin biblie care a ridicat-o la rang de dogmă. Prima pereche, aşezată în raiul pământesc, a fost repede izgonită din Eden (Rai), pentru că gustase din fructele ,,cunoaşterii binelui şi răul” şi condamnată să-şi desfăşoare viaţa în limitările acestei lumi. Şi grecii antici aveau mitul lor. După ce admiseseră mai întâi că trupul omenesc sculptat de către Zeus a fost însufleţit de zeiţa Pallas Athena, au văzut apoi în Prometeu pe creatorul omenirii. Asemenea evreilor vorbeau despre viaţa uşoară a primilor oameni simbolizată prin mitul „Secolul de aur al lui Hesiod”, concepţie care s-a răspândit apoi şi la vechii romani. Ieşit proaspăt şi strălucitor din elementele haosului, pământul îşi aştepta stăpânul. Omul apare modelat de o divinitate atotputernică şi totul i se cuvine. Nici un efort, nici o suferinţă, numai plăceri şi numai încântare, până în momentul când eroarea omenească, stârnind furia divina, pune capăt raiului pământesc, având promis în schimb raiul de după moarte. Fără îndoiala că aceste poveşti idilice care ne-au parvenit de la egipteni şi babilonieni, de la greci şi evrei sunt valoroase prin varietatea simbolurilor pe care le cuprind.

Pentru istoria biologiei este foarte greu de stabilit etapa din care ne parvin primele informaţii despre imaginea lumii înconjurătoare reflectată în mintea gânditorilor antici.

Primele explicaţii cu caracter ştiinţific sunt cele ale grecilor Anaximandru din Milet (610-546 î. de Ch.), Heraclit (540-475 î. de Ch.), Empedocle (490-430 î. de Ch.), Anaxagora (500-428 î. de Ch.) care sunt consideraţi şi promotori ai mecanicismului şi finalismului din punct de vedere evoluţionist. Ideile lor despre plante, animale, om vizau unitatea lumii vii. Convingerile lor au la baza generalizarea observaţiilor personale asupra unor funcţii comune cum ar fi spre exemplu respiraţia.

Părintele istoriei naturale, Aristotel, desprinde ştiinţa din cadrul larg al filosofiei. Apar structurări ale informaţiilor evoluţioniste de asemenea pe baza observaţiei.

Prima lucrare de zoologie este scrisă de P. Belon (1517-1564), însă abia cu Robert Hooke (1635-1703) apar primele idei cu privire la varietatea speciilor şi la schimbările care apar în cadrul aceleiaşi specii sub influenţa factoriilor de mediu. La începutul secolului al XVIII-lea Carl Linnè (1707-1778) sistematizează botanica în timp ce contemporanul sau Charles Darwin (1731-1802) lansează teoria evoluţionismului din care reiese faptul că omul este doar o maimuţă evoluată.

O dată cu consolidarea teoriilor evolutioniste s-a descoperit că în trecut au existat preocupări care nu susţineau originea divină a omului. Un exemplu ar fi cel al celebrului medic şi anatomist antic Claudius Galenus (sec. II d. Ch.) care, sesizând asemănarea dintre oameni şi maimuţe a susţinut că acestea sunt ,,copii caraghioase ale omului”. Neavînd posibilitatea de a studia prin disecţie cadavrele umane, el diseca maimuţe, căutând pe această cale să cunoască structura corpului omenesc.

Împotriva acestor preocupări se va duce o adevărată campanie pe tot parcursul Evului Mediu. Totuşi, trebuie să menţionăm aici că tradiţiile gândirii progresiste din antichitate îşi găsiseră continuatori printre gânditorii materialişti din lumea arabă din Asia Centrală şi din Asia Mică, ca Ibn-Roşd (Averroes), Ibn-Sina (Avicenna) şi Biruni. Astfel, după primul dintre ei „sufletul” omului se deosebeşte de „sufletul” animalului numai prin gradul lui de dezvoltare şi nu prin esenţă. După el sufletul nu este decât o activitate a corpului, legată de creier!

O dată cu renaştere ştiinţifica şi artistică din secolele XV—XVIAC, cercetările asupra structurii şi funcţionării organismului uman, şi, în general, asupra lumii înconjurătoare vor lansa lumii cunoştinţe în mare parte noi, bine structurate, care au permis obţinerea unui salt evolutiv important. În aceeaşi perioadă marele artist, cercetător, gânditor, tehnician şi inventator italian Leonardo da Vinci, bazat pe o concepţie materialistă contrazice mitul biblic care susţinea că Eva a fost creată dintr-o coastă a lui Adam (conform cu care bărbaţii ar avea o coasta în minus) şi demonstrează că bărbaţii au, ca şi femeile, 12 perechi de coaste.

Secolele ulterioare renaşterii se pot remarca şi prin: cercetările lui Vesalius (care poate fi socotit drept reformatorul şi fondatorul anatomiei umane moderne), descoperirea circulaţiei sanguine mici de către Miguel Servet, studiile lui W. Harvey (sec. XVII) care-1 duc la descoperirea circulaţiei mari precum şi a unor aspecte ale reproducerii la mamifere, cercetările lui Malpighi asupra structurii microscopice a unor aspecte care permit aprofundarea cunoştinţelor despre organismul uman. Ele subliniază, asemănările sale cu acelea ale altor animale, contribuind astfel la dezvoltarea unor teorii materialiste asupra omului. Exprimarea acestor concepţii în acea vreme era însă plină de pericole, deoarece abaterea de la doctrina biblică atrăgea cele mai severe pedepse.

Marile descoperiri geografice au ajutat foarte mult la extinderea ideii că omul nu a fost de la începuturile sale în forma pe care o are acum, ci a urmat o evoluţie dificilă asupra cărora cercetătorii mai au multe de clarificat.

Pe planeta noastră specia dominantă apărută printr-o evoluţie de aproape 20 milioane de ani este Homo sapiens. Teoriile materialiste susţin că omul a apărut în urma unui îndelungat proces de umanizare a primatelor evoluate. Oricât de solidă ar fi această teorie argumentele sale sunt limitate doar la nivelul interpretărilor materialiste.

Până în jurul anilor 30.000 î. de Ch. evoluţia a indicat mai mult o transformarea fizică decât una psihică sau socială. Hominizii se organizau, asemenea primatelor, în grupuri mai mici sau mai mari cu un lider care se impunea în faţa celorlalţi prin vârstă şi forţă. Acesta era Homo Neanderthales, o specie robustă, viguroasă, cu talie medie la 1,55 care prezenta o serie de adaptări privind evoluţia în perioada glaciară (pilozitate abundentă pe corp şi pe faţă, oase groase, membre relativ scurte, însă puternice ş.a.). În ciuda puternicei asemănări cu maimuţele, oamenii de Neanderthal alcătuiau o specie indiscutabil umană.

Marele semn de întrebare nu este cel legat de apariţia unei forme noi, diferite de omul de Neanderthale (omul de Cro-Magnon), ci de cauzele care au produs acest fenomen. Nici un cercetător nu a reuşit să explice în mod satisfăcător apariţia oamenilor de Cro-Magnon şi caracterele lor fizice ciudate, care nu pot fi considerate favorabile supravieţuirii în epoca glaciară. Într-o perioadă în care omului îi erau necesare membre rezistente, trup îndesat şi vânjos, sistem muscular puternic şi pilozitate abundentă, apare o specie lipsită de aceste adaptări, care prosperă, în vreme ce specia care le posedă la superlativ şi pare a fi rezultatul a 20 milioane de ani de selecţie naturală şi evoluţie, dispare fără nici un motiv exact când părea mai aptă să domine arealul său de viaţă. Aproape un secol s-a crezut că oamenii de Neanderthal au fost exterminaţi de către cei de Cro-Magnon; astăzi se ştie că, în multe zone ale Europei, ei dispăruseră înainte de ivirea oamenilor de Cro-Magnon, în timp ce în Orientul Mijlociu şi în unele zone asiatice s-au găsit dovezi atestând convieţuirea paşnică, pe o perioadă de câteva mii de ani, a celor două specii. În ultimul deceniu, majoritatea cercetătorilor au ajuns la concluzia că supravieţuirea şi succesul lui Homo sapiens Cro-Magnon se datorează tocmai faptului că au ales altă cale decât adaptarea pur biologică la un mediu ostil. Într-adevăr, realizările acestei specii sînt impresionante. În afară de descoperirea diverselor modalităţi de a produce focul şi a rolului uneltelor (sapa, topor, harpon, undiţă, ac de cusut, răzuitoare, piuă, daltă, etc.) şi armelor (lance, cuţit, arc, praştie) diversificate şi specializate strict pentru un singur tip de acţiune, ei au fost primii constructori de locuinţe, capcane, bărci, etc., au îmblânzit pentru prima dată specii de animale ca rumegătoare, cai, câini şi, de asemenea, primi care au folosit olăritul, veşmintele, podoabele. Componenţii noii specii Homo sapiens Cro-Magnon şi-au dezvoltat un limbaj bogat, o bună organizare socială, precum şi faptul că au dovedit capacitate de abstractizare, de a gândi dincolo de nivelul necesităţilor imediate, manifestând curiozitate şi chiar fantezie, ceea ce îi îndreptăţesc să se numească făpturi inteligente (sapiens). Realizările lor sunt remarcabile: picturile rupestre, construcţiile monumentale de tip menhire, dolmene şi cromlehuri (simbolizând misterele sufletului) precum şi cunoştinţele lor despre obiceiurile, modul de viaţă şi chiar fiziologia animalelor Europei Cuaternarului târziu: bizonul, zimbrul, mamutul, boul moscat, elanul uriaş, foca, lupul, câinele sălbatic etc.

Evoluţia omului de Cro-Magnon într-un context în care foarte greu se poate vorbi despre aşa ceva vine să argumenteze partea mistică a teoriilor antropologice prin care transformarea materiei este un efect al transformării energetice.

Omul pietrei cioplite s-a aplecat cu spaimă, curiozitate, asupra misterelor care-l înconjurau, dar şi cu interes, căci latura pragmatică (aplicativă) a cunoaşterii stătea la baza existenţei. Incontestabil că descoperirile făcute în cursul paleoliticului dovedesc că omul acelor vremuri a început edificiul ştiinţei, dar gândirea ştiinţifică era cufundată în cea magică.

Este interesant să urmăreşti cum, ulterior, în decursul istoriei, gândirea „realistă” a încercat, uneori cu eforturi dramatice, să se elibereze de cea magică. De asemenea este impresionant să constaţi cum diferite domenii ale cunoaşterii au fost şi sînt încă atacate în paralel atât de gândirea ştiinţifică, cît şi de cea magică.

Tot omul din timpul pietrei cioplite a realizat şi prima cosmologie. E greu să ne facem o idee clară despre structura şi coerenţa ei. Oricum, din acele vremuri ne-a rămas modelul dualist cu o lume materială (văzută şi simţită) şi o lume spirituală (nevăzută, dar revelată sau cunoscută prin vis şi extaz mistic) care a vorbit prima dată de spaţiile siderale, sacralizându-le prin însemnătatea atribuită.

 

 

Existenţa lumii subtile a fost constatată de omul primitiv atunci când a devenit pentru prima dată conştient de funcţiile sale psihice prin gânduri (coordonate de limbaj), sentimente (frică, bucurie, mândrie), emoţii (afective, sexuale). Corelaţiile pe care le-a făcut şi care au însemnat după părerea unor specialişti o pârghie către progres, aveau în cele mai multe din cazuri conotaţii sexuale. Analizând această situaţie prin prisma fiziologiei esoterice în care fiinţa subtilă este formată din 7 sfere de energie înţelegem că la început omul rudimentar a perceput lumea prin prisma primului centru de forţă. Astfel frica, nesiguranţă, agitaţia contrastau foarte mult cu forţa, curajul, încrederea. Ulterior omul de Cro-Magnon a descoperit că poate trăi în alte condiţii decât cele în care s-a născut, că poate supravieţui nu numai luptând direct cu inamicul, ci alternând confruntarea cu lupta cu sine pentru învingerea propriilor slăbiciunilor.

Progresul la care au ajuns este greu de explicat de cercetători. Monumentele construite în acea perioadă cuprind o mare varietate de simboluri, însă ele impresionează nu doar prin statura lor impunătoare, ci şi prin măreţia cu care au sfidat timpul şi vicisitudinile lui.

Viaţa spirituală are, odată cu apariţia simbolurilor, sensuri şi valori noi. Optica din care era privită precum şi scopul atribuit erau altele la fel şi diferitele explicaţii pe care le lansau în vederea încadrării civilizaţiei umane într-o construcţie ideologică unanim acceptată. Translaţia colectivă către nivelul celui de al doilea centru de forţă indică un salt calitativ ce determină încarnarea unor oameni capabili să se ridice deasupra condiţiei impusă de majoritate şi să transmită umanităţii noi valori şi criterii de apreciere.

Legea devine în scurt timp un instrument de raportare, un cod de reguli cu care omul devenea fiinţă socială deoarece legea acceptată prin consens unanim este mai mult decât o simplă înţelegere a membrilor unui grup. Socializarea omului apare atunci când include în lege valori morale legate de educaţie, cercetare, cunoaştere, religie.

Deşi în perioada antică textele cu caracter religios prezentau omul ca o fiinţă divină, Evului Mediu îl înfăţişează ca o fiinţă slabă, viciată, degradată ca urmare a păcatului originar; o fiinţă umilită în faţa lui Dumnezeu, supusă blestemului şi penitenţei muncii. În concepţia mistică monahală, corpul trebuie dispreţuit, pedepsit şi umilit prin practici ascetice şi prin neglijarea cerinţelor de igienă. Dimpotrivă, idealul nobililor războinici era exaltarea corpului prin toate căile şi mijloacele, - prin calitatea şi cantitatea alimentaţiei, prin îmbrăcămintea îngrijită şi impunătoare, prin exerciţii fizice, militare şi de divertisment.

Abia din secolele al XII-lea şi al XIII-lea, când îngrijirii şi felului de a se prezenta a corpului uman i se acordă mai multă atenţie, viziunea despre om devine general optimistă. Nici munca nu mai este considerată un blestem (benedictinii îi aduc un adevărat elogiu), ci un mijloc de răscumpărare şi bunăstare ce poate procura omului satisfacţii morale şi plăceri materiale (atât laicului câtşiecleziasticului). Tot acum se elaborează în unele medii intelectuale o teorie căreia i s-a acodat o mare importanţă, expusă şi dezvoltată ulterior în operele a numeroşi autori: o teorie a naturii şi a poziţiei omului în Univers, a raporturilor lui cu lumea, a omului ca microcosmos, imagine redusă şi replică a macrocosmosului. Platon îl prezentase pe om (în Timaios) ca modelul cosmosului spre a ilustra ideea unităţii Universului, Grigorie cel Mare şi Venerabilul Beda vorbiseră şi ei despre analogiile dintre om şi Univers. Alţi gânditori ca Scotus Eriugena, Abelard, Guillaume de Conches, vorbeau despre un suflet al lumii (anima mundi) care insuflă viaţă şi mişcare tuturor lucrurilor, care dă animalelor sensibilitate şi oamenilor raţiune, iar reputatul magistru Godefroy de St. Victor elaborează în secolul al XII-lea o amplă operă despre om intitulată Microcosmos, în care detaliază viziunea sa cu privire la similitudinile care există între structurile Universului şi cele umane, argumentând cum este omul un univers în miniatură. Alterior, Honore d'Autun stabileşte în amănunte înrudirea dintre om şi cele patru elemente ale naturii: carnea derivă din pământ, sângele din apă, respiraţia din aer, căldura corpului din foc. Părţile corpului omenesc corespund părţilor Universului: capul corespunde cerului, pieptul - aerului, stomacul - mării, picioarele - pământului. Şi simţurile reprezintă analogii cu elementele cosmosului: văzul cu focul, auzul şi mirosul cu aerul, gustul cu apa, iar simţul tactil cu pământul. Trupul întreg este o imagine a naturii: oasele se aseamănă cu pietrele, unghiile cu arborii, pârul cu iarba, iar prin simţurile lui omul se aseamănă cu animalele. Unii autori află corespondenţe între raţiunea omului şi aer, între imaginaţie şi apă, între inteligenţă şi cer, între simţuri şi pământ. Alţii, găsesc corespondenţe între cele 4 elemente ale lumii şi cele 4 umori ale omului. Venerabilul Beda stabileşte corespondenţa între cele 4 elemente, cele 4 anotimpuri şi cele 4 umori. Identitatea dintre om şi natură este confirmată şi de influenţa fazelor Lunii, a anotimpurilor, a luminii Soarelui asupra omului.

Conceput ca imagine, model şi rezumat al Universului, omul este văzut ca fiind înzestrat cu demnitatea şi măreţia de care trebuie să fie pe deplin conştient. Pentru a cunoaşte Universul, omul este dator să înceapă prin a se cunoaşte mai întâi pe sine însuşi, căci autocunoaşterea este începutul şi temelia oricărui progres.

Cadrul geografic îşi pune foarte puternic amprenta atât pe modul de organizare cât şi pe structurarea simbolurilor.

Cunoaşterea de sine a devenit în timp un instrument recunoscut şi impus în anumite curente religioase. Educaţia morală ca şi munca are o influenţă fastă şi deopotrivă nefastă asupra oamenilor, pentru că atât una cât şi cealaltă pot avea scopuri ce epuizează uneori structura fizică sau psihică a omului transformându-l într-un sclav.

Toate explicaţiile privind originea cosmică a omului sunt încercări ale universalizării lui. Prin cercetarea spiritului, omul a înţeles că stadiul său de evoluţie nu-i este suficient, ci reprezintă doar o etapă în drumul pe care îl are de parcurs către atingerea finalităţii propuse. Identificarea finalităţii este prima treaptă în globalizarea unor noţiuni ce ţin de viaţa personală. Încrederea în sine nu reprezintă doar a doua etapă, ci cea mai importantă dintre ele prin faptul că permite universalizarea Eului şi deci desprinderea conştientă de limitările materiei. Următoarele etape cer mari resurse în perceperea subtilă a universului, a lumilor paralele (cu care este într-o interdependenţă continuă) şi a propriei fiinţe pentru a constata că este, aşa cum marii mistici ai umanităţii susţin, un Creator ocultat.

Umanitatea este acum în stadiul în care identifică forţele ascunse ale naturii şi le explică atribuindu-le sensuri noi. În prezent asistăm la globalizarea unor concepte conservate în tradiţiile popoarelor, care susţin că Omul în ipostaza de fiinţă cosmică, întrupează deopotrivă cunoscutul, cunoaşterea şi cunoscătorul. Înţelegem că finalitatea indicată este un ideal nu prea uşor de atins, pentru că evoluţia vine numai prin progrese interioare importante. Marele paradox este că în civilizaţia pe care a format-o nu omul ca fiinţă este cel mai important element, ci doar ceea ce el reprezintă la un moment dat: forţă de muncă, obiect de plăcere, instrument didactic, cetăţean asta pentru a argumenta o dată în plus că în lumea sa omul este un anonim.

Întorcându-se către sine îşi descoperă întregul complex de stări sufleteşti din folosirea cărora a ajuns la stadiu de fiinţă inteligentă şi revine pe drumul principal al evoluţiei. Sunt în istorie oameni care conştientizând această rătăcire s-au oprit şi au căutat adevărata cale a evoluţie. Însă nu se poate vorbi de un progres general doar prin reuşita a câtorva dintre noi, deşi exemplul lor motivează şi mai mult necesitatea unei schimbări calitative.

Ne vedem o rasă evoluată pentru că etaloanele de comparaţie la care avem acces sunt net inferioare şi nu ne ridicăm la nivelul pretenţiilor nici ca societate, nici ca rasă, nici ca individ. Pornind de la idelul societăţii uman în care toţi oamenii aveau drepturi şi obligaţii care nu le îngrădeau libertatea, educaţia morală a fost pervertită în favoarea unor noţiuni străine de scopul iniţial. Lupta pentru supravieţuire a devenit lupta împotriva celuilalt, iar cunoaşterea o simplă observaţie închistată în reguli şi criterii rigide, de aceea nu se poate vorbi de o evoluţie în sensul larg, ci de un progres tehnologic, de o dezvoltare a unor capacităţi ce ţin de percepţia colectivă a unor procese sau fenomene.

Este însă clară şi evidentă ipostaza în care ne aflăm fapt pentru care o întrebare apare în mod inerent: încotro mergem?

Din momentul în care omul a fost conştient de sine a început să-şi pună întrebări cu privire la structura sa. Răspunsurile au fost la început de factură mistică, însă, cu timpul, s-a demonstrat cu ajutorul ştiinţei că fiinţa umană are o structură complexă. Marea dilemă vine atunci când ştiinţa nu poate explica prin mijloacele disponibile anumite procese ce apar în corpul uman sau capacităţile extrasenzoriale prin care statutul său de maimuţă evoluată devine extrem de nesigur. Pentru cercetătorul ştiinţific omul este cel mai evoluat organism biologic de pe planetă, iar complexitatea funcţiilor sale fizice şi psihice sunt în multe situaţii constatate, dar nu explicate.

Luând în considerare ultimele descoperiri ale ştiinţei care obiectivează fenomene ce nu pot fi explicate prin legile şi modelele de organizare admise de ştiinţă până în prezent, prof. Eugen Macovski emite ipoteza structurării organismului uman după un model constituit din două forme: biostructura şi materia moleculară coexistentă divizată pe mai multe structuri:

· materia moleculară;

· materia biosică;

· materia noesică;

· materia structurată enisic pe mai multe trepte de dezvoltare;

· treapta de dezvoltare supraenisică considerată a coexista în mai multe condiţii ale universului, diferite de cele telurice.

„Aceşti doi constituenţi reprezintă nu o structură chimică, ci o structură biologică în continuă dezvoltare. […] La nivelul de integrare biosic bioplasma furnizează generarea a «diferite emisii» ansamblul cărora constituie «structura materială a câmpului biologic» prin care organismul viu poate acţiona la distanţă asupra altor organisme vii, influenţând comportarea acestora. […]Prin evoluţia treptei biosice este generată o formă superioară de organizare a materiei biologice vii: materia noesică.”

Proprii în exclusivitate acestei forme îi sunt procesele de gândire abstractă. Plecând de la dialectica dezvoltării şi analogiilor cu materia noesică şi materia biosică, este logic de presupus generarea unor forme superioare de organizare a materiei vii aflate pe treapta noesică de dezvoltare. Noua formă întruneşte capacitatea de a avea proprietăţi ce depăşesc pe cele care generează gândirea abstractă, fiind denumită materie structurată enisic. Ea este apărută printr-o dezvoltare în spirală a treptelor interioare de organizare a materiei aşa cum o cunoaştem noi în spaţiul terestru. Materia enisistructurată coexistă probabil în alte condiţii decât cele specifice planetei noastre. Într-un sistem macrouniversal nivelele noesic, biosic şi molecular (fizic) sunt considerate inferioare, ultima ar fi cea supraenisică. Treapta de structurare noesică implică prezenţa unei «noesiplasme» cît şi existenţa unui «câmp noesic» deosebit de «câmpul biosic».

Şi iată că teoria structurării materiei elaborată de E. Macovski apărută ca o emanaţie a ultimelor descoperiri ştiinţifice pe de o parte, iar pe de altă parte ca o necesitate pentru explicarea unor fenomene şi procese „psi” ce nu mai pot fi puse la îndoială, reţinând ca structuri fizicul, biosicul, noesicul, enisicul (pe mai multe trepte de dezvoltare) şi supraenisicul, confirmă în parte cunoaşterea structurii umane care ne-a fost transmisă prin tradiţie.

O serie de observaţii ştiinţifice par să pledeze pentru ideea existenţei unui câmp energetic matrice, care organizează informaţia genetică. Toate cauzele de boală vor acţiona mai întâi asupra structurii bioelectrice funcţionale şi prin persistenţă, vor genera reacţii succesive în planurile biochimic şi molecular. Modificarea cauzată de un factor patogen în structura bioelectrică apare cu mult timp înainte de a avea o expresie clinică. Un observator experimentat poate sesiza în timp util această modificare. Studiile făcute în această direcţie cu aparatul Kirlian au demonstrat că informaţia genetică fizică este influenţată de un cod genetic energetic prin faptul că forma materială a organului ce urmează să se formeze este copia fidelă a unei forme energetice subtile.

Importanţa reţelei de puncte şi meridiane din acupunctură este aceea de a vehicula informaţia codificată bioelectric, atât între elementele constitutive ale corpului, cât şi între organism şi mediul. Ea ne apare ca un sistem primordial de funcţionare a organismelor prezentă la întreaga lume vie, inclusiv la plante.

Demonstrat şi de oamenii de ştiinţă, chiar dacă nu atât de amplu, structura energetică a omului este, într-o reprezentare sintetică, alcătuită din 7 nivele energetice, fiecare controlând procese fizice, psihice şi spirituale specifice. Ele sunt expresia individuală a unor planuri energetice universale reflectate la un alt nivel.

Fiecare centru de forţă se constituie ca un vârtej energetic având ca principal scop conectarea permanentă la energia universală. Omul prin conştiinţa sa individuală se poate deconecta de la reţeaua cosmică treptat sau dintr-odată funcţionând doar atât cât rezervele sale îl mai susţin. Retrăgându-se din construcţia care-i conferea scop şi statut devine sclavul concepţiilor eronate despre viaţă construite din concluzii subiective, incomplete. Refuzul energiilor cosmice este o anomalie în funcţionarea psiho-morală a omului. Ca urmare va respinge tot ceea ce este universal, va fi bolnav, vicios în gândire şi orientat împotriva a ceea ce consideră că-i poate afecta puţinele rezerve energetice de care dispune.

Simpla cunoaştere a centrilor de forţă nu ajută pe nimeni în evoluţie, ci este o etapă în autocunoaştere. Stagnarea minţii în această reprezentare indică blocarea evoluţiei. Centrul de forţă este un instrument, asemenea mâinii, piciorului. Ajutorul pe care-l conferă este evident şi indispensabil. Dacă nu folosim conştient energia pe care o conţine este la fel ca şi cum nu am şti de existenţa lui. Centrii de forţă sunt prima etapă în conectarea conştientă a omului la univers.

Pământul, ca materie inertă, dar şi împreună cu vietăţile pe care le conţine, face parte dintr-o infinitatea numită planul fizic. În paralel cu lumea materială coexistă o energie formată din elemente foarte fine, numită plan astral, ce pătrunde şi hrăneşte lumea grosieră a materiei aşa cum aerul pătrunde şi hrăneşte vietăţile până în abisurile mărilor şi oceanelor. Dincolo de astral energia este din ce în ce mai fină şi grupându-se pe nivele noi de organizare alcătuieşte planul mental. Toate planurile Creaţiei îţi au originea într-o dimensiune unde ideile forţă creează imensa varietate a tiparelor energetice, numită plan cauzal.

Misticii lumii susţin că dincolo de lumea cauzală se află Divinitatea ca element creator şi distrugător al visului numit Creaţia.

Omul nu este o fiinţă sedentară. Evoluând, îşi caută mereu căi noi de acces pentru viaţa sa care este, în esenţă, act de cunoaştere şi de adaptare. Condiţia umană este a unei fiinţe raţionale în expansiune. Tocmai de aceea, privită în plan cosmic, această condiţie nu poate fi unică. Nimic nu poate demonstra singularitatea raţiunii într-un univers unde Pământul este una din planetele minore şi aspre. Variantele de viaţă raţională în cosmos nu sunt numai posibile, dar şi absolut necesare. De aceea, atât miopia antropocentrismului, cât şi infatuarea civilizaţiei tinere omeneşti, abia părăsindu-şi copilăria şi nevrând să admită forme similare sau superioare de raţiune în jurul ei, în stadiul actual al gândirii umane sunt atitudini cel puţin jenante. Omenirea încă nu a ajuns să fie un organism planetar real, fiind totuşi erodată de războaie, instabilităţi morale, inegalitate de interese şi de alte pretenţii primitive, care prelungesc barbaria îmbrăcând-o în frumoasa haină a luptei pentru cunoaştere.

„Dar dacă aceste lumi sunt locuite cine le locuieşte? Suntem noi sau sunt ei stăpânii lumii?" ar fi una din întrebările pline de nelinişte ale lui Kelpler. Întrebări asemănătoare, chiar dacă mai puţin acute, şi-au permis şi oamenii din antichitate, printre ei: Democrit, Epicur, Lukian din Samosata. În gândirea veche instrumentul era mai ales logica intuitivă, dar azi ştim prin calculul matematic, de pildă, că stelele din clasa spectrală G (similare Soarelui nostru) alcătuiesc cca. 10% din totalitatea stelelor galaxiei noastre şi posedă probabil ele însele sisteme planetare proprii, aşadar galaxia noastră poate să aibă aproximativ 10 miliarde de sisteme planetare. Formele de raţiune posibile sunt prin urmare oricummaimult decât una.

Astăzi nu mai suntem înclinaţi să negăm nici repetarea undeva în cosmos a formelor noastre coloidale, nici existenţa probabilă a altor variante de sisteme bazate fie pe siliconi, fi pe alte structuri chimice. În ultima vreme evoluţia conceptelor privind răspândirea vieţii raţionale în univers părăseşte din ce în ce mai mult zonele retrograde şi prejudecăţile empirice.

Profesorul Nikolai Kardaşev a ajuns în urma studiilor sale la o clasificare a civilizaţiilor cosmice posibile, în trei grade:

• civilizaţii de un nivel tehnologic apropiat de al omenirii noastre;

• civilizaţii care stăpânesc energia soarelui lor;

• civilizaţii care stăpânesc energia întregii lor galaxii.

Faptul că astfel de ipoteze nu aparţin operei unor fantaşti se confirmă nu numai prin absurditatea teoriei antropocentriste, dar mai ales prin descoperirea consecventă a altor radiosurse, de pildă W-3, semnalată de Alan Barretţ, profesor la Institutul de tehnologie din Massachusetts. După acesta, W-3 provine din Calea Lactee, cu lungimea de undă de 18 cm (egale cu frecvenţa hidroxilului, cea mai răspândită în univers, deci şi cea mai accesibilă). Fizicianul Alan Barrett, publicându-şi rezultatele cercetărilor în atât de serioasa revistă Science, formula ipoteza că radiosursa descoperită este un sistem de semnalizare al unor fiinţe inteligente.

Anvergura acestui gen de ipoteze dobândeşte acum nu numai strălucire (căci ea ar ţine în special de latura retorică a gândirii omeneşti), dar şi credit din ce în ce mai mare în lumea ştiinţifică nealterată de prejudecăţi. Astfel, de pildă, astrofizicianul Freeman Dyson emitea în anul 1960 ipoteza existenţei unor corpuri cereşti artificiale ce ar fi locuite de fiinţe cu o înaltă civilizaţie tehnică. Aceste fiinţe ar fi în stare să pună în funcţiune emiţătoare gigantice, ale căror semnale ar fi întărite de norii cosmici de hidrogen. Un congres recent de astrofizică (New York) confirma ipoteza lui Dyson, prezentând cu această ocazie o hartă cerească pe care, conform calculelor, se însemnaseră poziţiile presupuselor emiţătoare, în număr de cinci. E interesant de sugerat sistemul de activitate coordonată a acestor civilizaţii din zona W-3 (numite de altminteri „comunitatea civilizaţiilor tip Dyson”), întrucât cele cinci puncte alcătuiesc un cerc perfect.

 

 

Savantul britanic Bemard Lovell, conducătorul centrului radioastronomic de la Jodrell Bank, a ajuns în această privinţă la idei consolidate. „Nimic nu ne duce la concluzia, scria el de curând, că dezvoltarea omului pe Pământ ar fi un fenomen singular şi ca evoluţia vieţii s-ar opri la o anumită treaptă. Trebuie să acceptăm faptul că, după toate probabilităţile, în unele puncte ale spaţiului cosmic există superfiinţe. Asta rezultă din simpla gândire ştiinţifică. Superfiinţele trebuie să fi ajuns la trepte de inteligenţă, civilizaţie şi dezvoltare ştiinţifică fantastic de înalte”. Radioastronomul bănuieşte că este foarte posibil ca superfiinţele să intre în legătură cu noi sau cu alte fiinţe inteligente din univers prin radiosemnale. Logica ipotezei este evidentă, căci dacă civilizaţia noastră atât de tânără doreşte explorări şi contacte (proiectul OZMA) de pe acum, pentru o supercivilizaţie faptul poate fi curent, ca relaţiile între naţiunile terestre.

Treapta civilizaţiei omeneşti contemporane nu mai poate fi compatibilă cu vechile prejudecăţi antropocentriste. Un filozof contemporan spunea că dacă minţile necoapte de pe o planetă mijlocie a unui soare de mâna a treia vor începe să afirme că sunt singurii stăpâni ai cosmosului, se va naşte o îndoială serioasă asupra faptului daca există cu adevărat viaţă raţională şi pe Pământ.

Miturile şi unele monumente de artă străveche oferă suficente dovezi că într-un timp anteistoric relaţia dintre Pământ şi Cosmos nu era o simplă idee metaforică, ci un fapt real. Stilul acestei relaţii a fost cu vremea degradat prin metaforele compuse de mitografii ce nu moşteneau decât tranziţia confuză a evenimentului, după ce martorii oculari muriseră. De aceea, pe câtă vreme ideea de bază pe care o putem extrage se menţine identică de la mit la mit, forma ei stilistică diferă de la o regiune terestră la alta.

Relaţia omului cu cosmosul a fost, din cele mai vechi timpuri dominată de superstiţia că supranaturalul este situat în afara vieţii terestre, a cotidianului. Plasând o parte din lucrurile esenţiale pentru viaţa sa în afara cadrului său natural omul a căutat să înţeleagă ceea ce nu poate observa direct, atribuind forţelor descoperite calităţi şi însuşiri eminamente umane. Cerul devenea o construcţie a unui meşter priceput în care lumea sa avea o poziţie privilegiată.

Evoluţia omului nu începe în această lume şi nu se sfârşeşte aici pentru că ea nu vizează doar îmbunătăţirea calităţilor fizice, ci mai ales pe cele spirituale. Cunoaşterea implică folosirea unor instrumente abstracte, de multe ori străine observaţiei directe.

De fiecare dată când nu putea explica un fenomen sau o situaţie omul primitiv le punea pe seama unor forţe străine lui cărora le atribuia o origine subtilă misterioasă. În paralele cu observaţiile directe ei fac referiri în scrierile pe care ni le-au lăsat şi la existenţa unor lumi ce-şi desfăşoară activitatea în paralele cu lumea pământeană. Fiinţe cu o înfăţişare oarecum asemănătoare cu cea a omului sunt plasate pe o treaptă evolutivă superioară întrucât vin să ofere fiinţelor de pe Pământ ajutor în rezolvarea unor probleme.

Studiind începuturile religiilor popoarelor găsim vorbindu-se despre spiritele pământului, apei, focului, aerului, despre stăpânii fenomenelor naturale şi despre demonii, care încarnează principiul răului.

Primele dovezi ale credinţei în existenţa îngerilor le avem chiar din timpurile asiro-babilonienilor, unde fiecare zeitate avea şi emisarul ei; acestea erau fiinţe înaripate care străbăteau cerul pentru a ajunge pe Pământ, având deci rolul de mesageri ai divinităţii. Exista şi credinţa că fiecare fiinţă are o divinitate protectoare.

În Persia principiul binelui este guvernat de o clasă de fiinţe divine, numite Fravashi. Fiecare om are o astfel de fiinţă care îl protejează şi care îl ajută în evoluţie.

Şi în tradiţia Extremului Orient regăsim atestată existenţa fiinţelor care au participat la formarea universului şi în continuare supraveghează şi îndrumă fiinţele inferioare. Pentru hinduşi, după 30 de secole de tradiţie Vedantică, Universul este conceput ca o ierarhi de forţe complementare structurată pe nivele de vibraţie. Ca mărturie stă şi bogata iconografie a templelor unde alături de zei şi zeiţe, regăsim o multitudine indescriptibilă de divinităţi secundare, îngeri şi demoni, spirite ale naturii, monştri ai pământului.

Atât budismul cât şi brahmanismul, care au ajuns până în Tibet, Java şi Cambogia, consemnează existenţa a numeroase creaturi subtile care sunt prieteni ai omului şi care se opun răului şi tuturor fiinţelor orientate negativ. În Birmania şi Pakistan se vorbeşte despre existenţa unor entităţi numite nat, care trăiesc in interiorul fiinţei umane; ei consideră că există un număr infinit de astfel de fiinţe nat, având diferite misiuni.

Cuvântul înger (angel) derivă din termenul grecesc aggelos, care înseamnă „mesager” şi care s-a transmis ulterior limbilor de provenienţă latină în forma angelos. În Grecia antică termenul indica zeităţile protectoare ale defuncţilor. Ermete, era atât ghidul Artemidei, zeitatea infernului, cât şi al lui Zeus (numit agazos aggelos, adică „înger bun”), zeul suprem.

În mitologia greacă şi în special în celebrele poeme homerice, găsim zeităţi care au funcţii asemănatoare îngerilor din tradiţia noastră. De exemplu, Atena, în primul Cântec din Iliada, acţionează şi îl protejează pe Ahile intr-o manieră care se aseamănă foarte mult cu modul de a acţiona al îngerului din tradiţia creştină. Ea i se înfăţişează doar lui şi îl sfătuieşte în timpul luptei sale cu Agamemnon. Dar şi Agamemnon primeşte ajutor divin: în vis îi apare Nestor, care se autodefineşte ca fiind „mesagerul lui Zeus” şi îi spune că are sarcina să-i dea anumite sfaturi. În cântecul numărul 24 şi Iride, zeiţa curcubeului, care îl consola pe bătrânul rege Priam în timp ce acesta deplângea moartea fiului său Ettore, era un mesager al lui Zeus.

In Odiseea, Ulise este de mai multe ori salvat de Zeus, părintele tuturor zeităţilor, prin intermediul Atenei sau a înaripatului Ermete. Ermete este cel care îl ajută să scape de fascinaţia cântecului nimfei Calipso şi tot el este acela care o anunţă pe nimfă decizia zeilor de a-i reda libertatea lui Ulise.

Dacă vom lua în discuţie şi filozofii Greciei Antice, în scrierile lui Platon găsim foarte multe referiri legate de existenţa unor fiinţe care intermediază dialogul dintre cer şi pământ, printre care un loc de frunte îl deţine Eros. În Syniposion găsim referiri la diferitele aventuri ale lui Eros: „Misiunea sa constă în a traduce şi prezenta zeilor doleanţele oamenilor şi oamenilor mesajele care vin de la zei: pe de o parte rugăminţile şi ofertele unora şi pe de altă parte ordinele şi acceptările celorlalţi.”

Deşi aproape toate curentele religioase atestă, în modul propriu, existenţa fiinţelor angelice, creştinismul excelează prin a explica lumii nu doar existenţa lor, ci şi modul de organizare. Dionisie Areopagitul este cel mai de seamă erudit ale cărui lucrări despre ierarhiile angelice au fost acceptate chiar şi de cei mai sceptici ierarhi ai bisericii.

El consideră că lumile subtile sunt împărţite pe zone de influenţă. În funcţie de gradul de elevare spirituală fiinţele parcurg aceste planuri până la desăvârşirea finală a pregătirii lor spirituale.

Ierarhiile cereşti sunt în număr de nouă, la rândul lor subîmpărţite în trei ordine majore (triade): prima se află cel mai aproape de Dumnezeu şi cuprinde Serafimii, Heruvimii şi Tronurile, cei „cu mulţi ochi şi multe aripi”. Al doilea ordin este format din Domnii, Virtuţi (sau Puteri) şi Stăpâniri; iar cel de-al treilea ordin este format din Principatel, Arhangheli şi îngeri. Numele fiecărei inteligenţe cereşti indică caracteristica divină proprie ei.

"Numele Serafirnitor semnifică «aceia care ard» sau mai clar spus «aceia care purifică». Cel al Heruvimilor semnifică "cunoaşterea plenară" sau "efuziunea înţelepciunii". Numele Tronurilor indică vecinătatea tronului divin, fiind vorba deci de entităţi foarte înalte care se află în imediata apropiere a lui Dumnezeu şi primesc în manieră directă şi imediată perfecţiunea şi cunoaşterea divină."

Despre semnificaţia numelor date Serafimilor şi Heruvimilor, Dionisie afirmă că: „Neobosita şi continua lor mişcare în cadrul Realităţii Divine, căldura, fierbinţeala, clocotul acestei eterne mişcări continue, stabilă şi fermă, care urmăreşte să-i aducă pe subordonaţii lor ierarhici la acelaşi nivel cu ei, elevându-le energia, făcându-i să ardă şi să se "înflăcăreze" până ating o vibraţie egală cu a lor. Putere purificatoare de o intensitate asemănătoare cu cea a fulgerului, natură luminoasă şi strălucitoare care nu se ocultează şi care nu poate fi stinsă niciodată, luminând orice obscuritate şi sublimând tot ceea ce este negativ, aceasta este semnificaţia numelui de Serafim. Cât despre numele Heruvimilor, acesta revelează puterea lor de a cunoaşte şi contempla Divinitatea, capacitatea de a primi darul de lumină cel mai înalt şi de a contempla demnitatea Principiului Divin în atotputerea sa originară, capacitatea lor de a se umple de înţelepciune şi de a o comunica, fără invidie, celor din ordinul următor propria lor cunoaştere...

Cât despre numele Tronurilor, spirite foarte înalte şi sublime, acesta ne arată că ei transcend datorită purităţii lor orice înclinaţii negative, că ei aspiră către vârful desăvârşirii într-un mod supraomenesc, că se dezic ferm de orice atitudine josnică, că stau într-un mod ferm şi neclintit în jurul Celui Preaînalt, că poartă ceea ce pogoară din Principiul Divin cu un calm de necrezut şi în sfârşit că sunt purtătorii lui Dumnezeu, deschişi să primească darurile sale. ”

„Eu cred, spune Dionisie, că numele revelator al sfintelor Domnii ne arată capacitatea lor de elevare, care niciodată nu este diminuată, fiind liberă de orice compromis; ele nu coboară, nu răspund niciodată unei realităţi dizarmonioase şi tiranice, sunt deasupra oricărei aserviri degradante... intră cât mai mult posibil în comuniune cu Principiul Divin. Numele Virtuţilor semnifică curaj în toate activităţile, un curaj care nu oboseşte niciodată să cumuleze lumina Principiului Divin şi care este intens şi ferm orientat spre a-1 reflecta pe Dumnezeu în fiinţa lor... Cât despre numele Stăpânirilor aceasta indică abilitatea de a acumula daruri divine, puteri supraomeneşti. Ele nu abuzează tiranic de forţele lor, utilizându-le în mod egoist, ci urmăresc permanent să eleveze propria fiinţă şi subordonaţii către realităţile divine, care tind să asimileze Principiul Puterii, izvorul oricărei puteri şi pe care o reflectă, pe cât posibil, îngerilor...”

Despre Principate, Arhangheli şi îngeri Dionisie spune: „Numele Principatelor indică un caracter suveran si o putere de comandă; ei se modelează după acelaşi Principiu Unic, izvor al tuturor principiilor; ei, cu ajutorul bunei coordonări a ierarhiilor suverane, exprima acest principiu ca Principiu ordonator suveran... Sfântul ordin al Arhanghelilor, prin poziţia sa centrală în ierarhie este legată în mod egal atât de sfinţii întâietori [Principatele] cât şi de îngeri... ei primesc pe scară ierarhică lumina Principiului Divin prin intermediul ordinelor primare şi le transmit plini de bunătate îngerilor, care la rândul lor ni le manifestă nouă, ca răspuns la sfintele atitudini ale celor care devin iluminaţi de Divinitate.

Cu îngerii , continuă Dionisie Areopagitul, se încheie si se completează ordinele Fiinţelor cereşti, pentru că îngerii, ultimele dintre entităţile cereşti, posedă caracterul de mesageri si sunt cei mai apropiaţi de noi; de aceea, mai mult lor decât celorlalţi li se potriveşte numele de îngeri deoarece sarcina lor este aceea de a se ocupa de tot ceea ce este manifestat şi mai mult, de lucrurile din lumea aceasta...”

Existenţa lumilor paralele i-a fascinat pe misticii din toate timpurile. Foarte mulţi dintre cei care au obţinut rezultate în cercetările lor susţineau că omul în acţiunile sale este în permanenţă ajutat de fiinţe nevăzute ce-i inspiră deciziile şi-i măreşte încrederea.

O experienţă remarcabilă este descrisă de Yogananda în celebra lucrare Autobiografia unui yoghin. El relatează descrierile pe care i le face maestrul său Sri Yukteshvar despre lumile astrale în care trăia. El aminteşte că planetele astrale sunt de asemenea populate cu fiinţe care îşi duc viaţa lor într-o armonie deosebită. În percepţia lui universul este structurat pe trei mari realităţi: planul fizic, planul astral şi planul cauzal. Locuitorii permanenţi ai planului astral sunt cei care s-au detaşat complet de dorinţele lor materiale, iar cei care populează lumea cauzală sunt cei care s-au detaşat complet de lumea astrală. Dincolo de cele trei lumi se află Absolutul.

Relatările amănunţite ele lui Sri Yukteshvar reprezintă o sinteză a ideilor yoghine cu privire la realităţile lumilor paralele şi la tipurile de fiinţe care populează aceste lumi.

Întotdeauna omul şi-a pus întrebări despre sine, despre rostul pe care îl are existenţa sa în contextul în care şi-o desfăşoară. Indiferent de curentele religioase la care aderă, de perioada istorică în care a trăit, a înţeles că existenţa lui fizică este doar o etapă în lungul drum al autoperfecţionării. Pentru a cunoaşte lumea materială şi a se desprinde de ea, spiritul parcurge diferite ipostaze (plantă, animal inferior, animal superior, om). Ajuns în lumea astrală devine constructorul unei alte realităţi, despre care se spune că este superioară celei părăsite unde îşi va orienta acţiunile din ce în ce mai mult către cultivarea cunoaşterii interioare. Principii care în lumea fizică îi erau abstracte acum i se înfăţişează ca realităţi iminente.

Mediocritatea cunoaşterii spirituale pe care o trăim acum ca societate este efectul interesului scăzut pe care îl are autocunoaşterea. Atunci când ne gândim la viaţă în cele mai multe situaţii suntem superficiali sau forţaţi de împrejurări (boală, evenimente tragice ş.a.). Omul nu este singura specie evoluată de pe planetă. Concomitent cu el o multitudine de specii îşi caută identitatea crezându-se la fel de evoluate, deoarece cunoaşterea lumii atunci când nu este centrată pe descoperirea adevărurilor subtile este extrem de relativă.

Oamenii de ştiinţă şi misticii susţin aceleaşi adevăruri, dar se luptă însă pentru supremaţia afirmaţiilor ca două specii pentru un teritoriu. Supremaţia cercetării mistice este aceea că face apel la informaţii inaccesibile percepţiei cu cele 5 simţuri. Totuşi studiile ştiinţifice nu este mai prejos chiar dacă folosesc alte instrumente. Ele susţin intuiţiile clarvăzătoare prin argumente, descoperiri, invenţii. Cele două sisteme sunt asemenea luminii care descoperă drumul şi paşilor care-l parcurg. Învăţătura mistică nu neagă teoria lui Darwin sau infrastructura celulei şi nici modul de deplasare a corpurilor cereşti în spaţiu, ci precizează că oricare ar fi drumul pe care îl are de parcurs materia în desfăşurarea ei omul, ca fiinţă inteligentă, îi poate descoperi secretul ascuns dincolo de ceea ce arată a fi. Transmigrările lui ca spirit dintr-o formă într-alta i-a îmbogăţit cunoştinţele despre modul cum funcţionează universul. A parcurs multiple etape şi uitându-se în urmă le consideră importante doar atunci când se întronează ca stăpân a lumii pe care o vede. Aşa a ajuns să nu înţeleagă nimic din cunoştinţele pe care spiritul său le-a acumulat în diferite ipostaze de plantă sau animal şi distruge planeta unde mii de fiinţe aşteaptă să-şi definitiveze cunoaşterea. Societatea pe care a creat-o acum nu este diferită de cele anterioare şi fără să ne considerăm pesimişti rezultatul îl putem anticipa.

Universul în care trăim este unul emoţional, extrem de bogat în atitudini afective, iar noi alegem, fără nici o constrângere exterioară, sentimentele pe care dorim să le cultivăm. Statutul de om nu este cea mai înaltă etapă a vieţii şi nici cea mai importantă. Este doar ceea ce suntem acum. În lumea fizică există, la fel ca în cele subtile, o infinitate de modalităţi de a exista sub o anume înfăţişare, însă adevărata trecere de la o stare la alta va fi declanşată doar de descoperirea de sine. Întoarcerea omului rătăcit în braţele îngăduitoare ale cosmosului este aşadar un gest de apreciere faţă de sine.

 

 

Gheorghiţă COŞER

fragment din „Astrologia, o terapie moderna”

INAPOI

• INAPOI