OMUL SI UNVERSUL AU UN DESTIN COMUN |
- UNIVERSUL, O NESFÂRŞIRE INTELIGIBILĂ
La început ştiinţele aveau elemente şi reprezentări comune. Ele centrau cunoştinţele în jurul valorii de Om mistificându-le. O dată cu dezvoltarea culturii, domeniile s-au separat unele de altele şi împreună cu ele conceptele despre lume şi viaţă. Unele explicau Manifestarea prin calcule matematice, altele susţineau că lumea este o creaţie a unei forţe superioare, iar o parte dintre ele considerau că Omul fiind principala forţă superioară, universul trebuie să i se supună lui şi civilizaţiei sale.
Diferenţierea conceptelor determină apariţia polemicilor şi permite consolidarea substratului informaţional susţinut. Departe de a rămâne simple polemici, diferenţele de opinie au creat conflicte atât de puternice încât a fost nevoie ca, de-a lungul timpului, oamenii să se sacrifice pentru ideilor lor, pentru adevărul susţinut. Înţelegerea venea numai atunci când unul renunţa la crezul său în favoarea crezului celuilalt. Această barbarie a dominat şi mai domină încă o parte a culturii şi civilizaţiei noaste, de aceea se poate spune că nici în prezent nu s-a renunţat la ideea „Credinţa mea este mai bună, trebuie să renunţi la credinţa ta”.
De mult timp astronomii sunt în conflict cu astrologii, oamenii de ştiinţă cu autorităţile religioase, reprezentanţii diferitelor culte între ele ş.a.m.d. Dacă cei implicaţi în conflict ar studia şi punctul de vedere al celeilalte părţi, plecând, conform educaţiei morale de la prezumţia de nevinovăţie, ar observa că diferenţele de opinie provin doar din folosirea unui alt limbaj, că în ambele cazuri este vorba de acelaşi adevăr exprimat însă diferit.
Universul este extrem de complex. Ar fi ridicol să credem că doar astronomii au dreptate sau doar misticii pot explica structura şi organizarea sa. Toate ştiinţele, atunci când explică originea universului şi modul său de alcătuire, nu fac decât să confirme complexitatea lui în ansamblu (fizică, energetică, spirituală) prin diversificarea explicaţiilor şi reprezentărilor. S-a preferat prezentarea separată a conceptelor pentru a se observa contrastul dintre limbajele folosite şi unicitatea adevărului susţinut.
CONCEPTE ASTRONOMICE
Trăind şi muncind sub razele binefăcătoare ale Soarelui omul, din cele mai vechi timpuri şi-a ridicat privirea către cer fie din nevoia de a primi ajutor din partea unor fiinţe sau ierarhii superioare, fie din dorinţa de a-i înţelege construcţia, scopul şi utilitatea. În toată această căutare percepţia subiectivă construită pe instinct, frică bucurie, mândrie, analize vizuale sau auditive directe a determinat apariţia unor reprezentări, de cele mai multe ori fantastice, care deformau neintenţionat informaţia reală. Concomitent cu dezvoltarea funcţiilor psihice apar percepţiile directe care susţinute de raţionamente logice, intuiţie şi clarviziune vor marca dezvoltarea societăţii umane în ansamblu.
Folosind toate aceste instrumente filosofii din antichitate au lansat diverse teorii cu privire la originea omului, dar mai ales a universului fiind influenţaţi în mare măsură de curentele filozofico-religioase la care aderau. Universul întruchipa o imensă construcţie spaţială având în centru omul şi civilizaţia sa. Această viziune este benefică doar într-un spaţiu restrâns în care cunoaşterea de sine vine să argumenteze unicitatea fiecărui individ în marea diversitate a speciilor şi nu să susţină superioritatea unuia asupra celuilalt.
Chiar dacă nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi dotările tehnice existente în antichitate nu erau cele dorite pentru a permite lansarea unor teorii conforme cu standardele prezente sau pentru a elabora o serie de concepte privind modul de cercetare a universului, ni se pare interesantă ideea că bolta cerească este o imensă masă de cristal în care sunt înglobate planete şi stelele, cum susţinea Aristotel. Aşa a argumentat marele filozof faptul că planeta noastră este centrul universului şi că toate celelalte corpurile nu se mişcă pentru că dacă s-ar mişca ar cădea din masa de cristal pe Pământ. Ba mai mult Aristotel neagă şi rotaţia în jurul propriei axe a planetei noastre deoarece considera că mişcarea ar afecta fenomenele în două moduri:
- viteza de rotaţie ar dezvolta o forţă centrifugă de o aşa amploare încât toate corpurile nelegate de pământ ar fi proiectate în afară;
- datorită acestei mişcări corpurile care nu se sprijină de pământ ar rămâne în urmă.
Teoria aristoteliană nu poate fi combătută decât de fizica modernă care ţine seama de ordinea lumii şi care ia în considerare locul natural în raport cu legile obiective ce guvernează lumea materială. Trebuie subliniat că oricât de hilară ar părea, fizica aristoteliană nu este o aglomerare de incoerenţe, ci, dimpotrivă, o ştiinţă bine elaborată şi coerentă în care percepţia senzorială a lucrurilor şi fenomenelor vine în completarea unor idei filozofice importante. Argumentele sale nu numai că îmbină profund observaţia cu analiza, dar permit şi lansarea unor concepte privind acea parte a universului ce nu poate fi percepută direct cu simţurile.
„Din punctul de vedere al fizicii aristotelice el [ argumentul ] este cu totul just. Atât de just încât, pe baza acestei fizici, el este de nerespins. Pentru a-l distruge, noi trebuie să schimbăm întregul sistem şi să dezvoltăm un nou concept de mişcare: chiar conceptul de mişcare al lui Galilei.”
Aristotel nu este singurul filosof al lumii ale cărui scrieri cu caracter ştiinţific sunt pigmentate cu reprezentări imagistice. Plutarh susţinea că Lumea este locuită, iar Lucian din Samonsata povesteşte în „Istorie adevărată” despre o călătorie pe astrul nopţii şi despre un război între locuitorii satelitului natural şi cei al Soarelui. Renaşterea a dat un nou elan speculaţiilor. Fontanelle, Kepler, Voltaire, Kant susţineau şi ei că toate planetele sunt locuite, iar Huzgges afirma că pe Jupiter sunt culturi de cânepă!
Avansarea ştiinţei şi tehnicii au permis construirea unor aparate cu care s-a putut studia cosmosul mult mai bine şi a fost înlăturată în timp confuzia între reprezentările reale şi cele imagistice. Dacă la mijlocul secolului al XIX-lea îţi trebuie un mare curaj să afirmi că este puţin probabil ca pe planetele grele să existe viaţă, în prezent fiecare are libertatea să se exprime deschis şi să-şi argumenteze convingerile chiar dacă ele sunt departe de ceea ce crede majoritatea. Ideea că nu suntem singuri în univers şi nevoia de a conştientiza în modul cel mai concret acest fapt îi împinge pe oamenii către convingeri superficiale, lipsite de un fundament real.
Momentul Începutului a rămas marea dilemă. Cum a apărut Universul? Când se poate vorbi de prima activitate cosmică? Întreaga cosmogonie a antichităţii abundă în simboluri, reprezentări metaforice în care întregul eveniment este redus la o simplă apariţie reprezentată diferit de la un popor la altul: o lumină puternică, un sunet arhetipal, apariţia logosului sau a omului primordial etc. Toate fac referiri la un singur eveniment, însă nu se ştie de ce s-a preferat transmiterea din generaţie în generaţie doar a variantei criptice. Cea mai des întâlnită explicaţie în literatura de specialitate este acea a căderii omului în ignoranţă anticipată de toţi înţelepţii din antichitate. Reîntoarcerea sa către valorile morale implică şi redescoperirea acestor adevăruri.
Fiecare teorie nouă pare cea mai în măsură să descrie momentul de început. Din observaţiile făcute de oamenii de ştiinţă a reieşit că universul este în continuă expansiune. S-a lansat ipoteza că acest moment a fost o formidabilă explozie ce a avut loc cu 15-18 miliarde de ani în urmă. Astfel dintr-un obiect relativ mic au apărut concomitent materia, energia şi spaţiul. În acelaşi moment succesiunea momentelor de transformare au definit unitatea temporală ca o formă universală de standardizare a derulării evenimentelor. Timpul şi spaţiul îţi unesc forţele şi fac în aşa fel încât în acelaşi spaţiu să existe substanţă şi energie în timpuri paralele şi, de asemenea, în acelaşi timp să se desfăşoare straturi independente de energie şi substanţă. Acest proces a fost numit de fizicianul G. Gamow Big Bang.
Câteva argumente care vin să susţină această teorie:
Timpul – toţi aştrii, indiferent de locul pe care-l ocupă în nesfârşirea universului, parcurg acelaşi timp, adică acelaşi standard de succesiune a secvenţelor de transformare. Acest fapt explică decalajul între starea reală a unui corp ceresc la un moment dat şi imaginea sa care ne apare în câmpul vizual prin intermediul luminii;
Spaţiul – uniformitatea spaţiului;
Substanţa – structurile elementelor chimice sunt universale;
Energia – prezenţa radiaţiei de microunde de 2,7 K a cărei origine este atribuită Big Bang-ului.
Teoria Big Bang-ului, faţă de alte teorii cosmogonice este susţinută şi de efectul Doppler prin care s-a observat şi explicat corelaţia care există între diferenţele de intensitate sonoră şi mişcarea sursei sau a auditoriului. În cazul surselor luminoase s-a constatat că spectrul luminos se deplasează spre albastru atunci când sursa se apropie de observator şi spre roşu atunci când sursa se depărtează de observator. Plecând de la acest principiu astrofizicianul Edwin Powel Hubbe descoperă în 1929, în timpul unui studiu realizat asupra ceţei cosmice, că efectul Doppler se aplică şi în cazul galaxiilor. Stabilindu-se ulterior că viteza de deplasare a galaxiilor percepută de pe Pământ este proporţională cu distanţa care separă observatorul de obiectul observat s-a stabilit, prin derularea retrogradă a evenimentelor până la Big Bang, că vârsta Universului ar fi de 7-10 miliarde de ani. Unii cercetători susţin, pe baza observaţiilor şi calculelor altele decât cele amintite, că vârsta Universului este mai mare de 15 miliarde de ani.
Scrutând cerul cu ajutorul unei lunete, în afara corpurilor cereşti singulare observăm îngrămădiri de stele (roiuri stelare), nori luminoşi de formă neregulată (nebuloase), o fâşie luminoasă numită Calea Lactee care împarte cerul în două regiuni şi mici pete de formă alungită regulată (nebuloasele extragalactice sau galaxiile). Se mai poate observa şi materia interstelară care umple tot spaţiul dintre stele. Ea este formată din gaze, pulberi şi bucăţi solide de diferite dimensiuni (materie meteorică) şi în funcţie de consistenţa şi compoziţia sa poate influenţa vizibilitatea către anumite zone din galaxie sau metagalaxie. Materia interstelară reprezintă o treime din masa întregii galaxii, masa gazelor fiind de 100 de ori mai mare decât cea a pulberilor. Totalitatea materiei accesibile actualelor instrumente astronomice se numeşte Metagalaxie
Universul este într-o continuă formare. Actuala formă de organizare nu este aşa cum s-ar crede produsul
hazardului, ci rezultatul unei metamorfoze complexe în care creaţia, reînnoirea prin schimbarea priorităţilor, dar şi distrugerea fac din cosmos un fascinant şi extravagant loc în care viaţa este privită ca o consecinţă firească a evoluţiei. În ipotezele astronomiei moderne argumentele materialiste sunt situate la mare cinste. Este negată existenţa energiei sub alte forme de manifestare, dar mai ales, ideea ca viaţa s-ar putea forma şi din alte grupări decât cele organice cunoscute este tratată cu un mare dezinteres. În tot acest mediu informaţional limitat oamenii de ştiinţă au căutat răspunsuri cu privire la originile Universului în ansamblu şi al corpurilor cereşti împreună cu sistemele lor planetare în particular. 
Evoluţia Universului după momentul Marii Explozii a fost determinată de existenţa forţei gravitaţionale. Gravitaţia universală este liantul care determina gruparea materiei şi energiei în formaţiuni cosmice diferite şi pune aceste elemente într-o relaţie de interdependenţă. Alături de mişcare, gravitaţia cosmică prezentă la intensităţi diferite în toate formele de grupare a materiei, determină marea diversitate a corpurilor cereşti, dar mai ales unicitatea lor. În tot acest „joc”, stele devin focare de energie şi lumina prin reacţiile termonucleare din interiorul lor, iar planetele corpuri cereşti fără lumină proprie unde, în anumite condiţii, se pot crea microclimate favorabile continuării evoluţiei calitative. Apariţia şi menţinerea vieţii pe o planetă indică o buna organizarea a sistemului planetar respectiv şi nicidecum un moment la hazardului. Sistemul nostru solar nu este singurul sistem planetar în care există viaţă în această formă pentru că ea nu este specifică nici sistemului nostru planetare şi nici galaxiei din care facem parte, ci sunt universale.
Rămâne însă un mare mister mecanismul care a dus la formarea sa. Teoriile cosmogonice cu privire la originea Universului se confundă de multe ori cu explicarea originii Pământului, a Soarelui şi a Lunii, deoarece erau singurele corpuri cereşti cu care oamenii împărtăşeau sentimente, vise, idealuri. Raportând percepţiile sale la etaloanele perfecţiunii atribuite corpurilor cereşti personificate, omul s-a crezut pe sine creaţie şi a considerat că stăpânul său şi al Universului trebuie venerat pentru binefacerile pe care le oferă. Cu timpul aceste reprezentări şi-au pierdut din însemnătate şi, prin cercetare, s-a descoperit adevărata natură a corpurilor cereşti ceea ce a permis lansarea ipotezelor cosmogonice dintr-un alt unghi.
Aristotel observând umbra circulară a Pământului pe Lună în timpului unei eclipse a dedus că Pământul este rotund. La numai un secol după aceea Eratostene a determinat primul circumferinţa planetei noastre după o metoda folosită şi astăzi. Cunoştinţele astronomice ale acelor vremuri erau altfel structurate decât astăzi prin faptul că, fiind considerate „capricioase”, planetelor li se atribuiau puteri decizionale în funcţie de specificul lor şi erau folosite în prezicerea viitorului. Ptolemeu în secolul al II-lea î. de Ch. sintetizează toate sistemele geocentrice într-unul singur pe care îl prezintă în lucrarea Almagest şi insistă asupra afirmaţiei că planeta noastră este centrul Universului. Peste mai bine de un mileniu Copernic demonstrează că Pământul este o planetă obişnuită şi, alături de celelalte cunoscute la acea vreme, se roteşte în jurul Soarelui care este fix. A detaliat toate aceste explicaţii în lucrarea „Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti” apărută în 1543. Biserica nu a acceptat însă ideile sale şi după arderea pe rug a lui Giordano Brumo, opera lui Copernic este interzisă.
Deşi lui Copernic i se atribuie gloria de a descoperi şi demonstra cu mijloace ştiinţifice că Pământul se roteşte împreună cu celelalte planete în jurul Soarelui nu el este primul care a vorbit oamenilor despre heliocentrism. Cu aproximativ 2 milenii în urmă Aristach din Samos a ajuns la această concluzie pornind de la dorinţa de a şti care este distanţa de la Pământ la Soare.
Luând ca etalon distanţa Pământ-Lună a considerat momentul cel mai indicat pentru efectuarea calcului Primul sau Ultimul Pătrar, când cei trei aştri sunt poziţionaţi în vârfurile unui triunghi dreptunghic, în care Luna corespunde unghiului drept.
Deoarece era foarte dificil de stabilit cu exactitate acest moment, rezultatele lui Aristarh sunt inexacte. El stabileşte că Luna este de 18-20 de ori mai mică decât Soarele (în realitate ea este mai mică de 400 de ori) şi că diametrul Soarelui ar întrece pe cel al Pământului de 6-7 ori, iar volumul de 200-350!
Totuşi rezultatele obţinute 1-au făcut să considere că Soarele, fiind cel mai mare corp ceresc cunoscut, trebuie situat în centru, iar celelalte planete, împreună cu Pământul, să se rotească în jurul său. La limita superioară a sistemului solar Aristarh situa stele fixe. Scrie toate acestea în „Despre dimensiunile şi distanţele mutuale ale Soarelui şi Lunii” apărută în secolul al III-lea î. de Ch. şi republicată în limba latină la Veneţia în 1589 şi în greacă la Oxford în 1684. Aristarh din Samos este considerat de oamenii de ştiinţă întemeietorul ideii heliocentrismului.
Receptiv la ideile revoluţionare ale lui Copernic, Galileo Galilei a prezentat cu entuziasm studenţilor săi teoriile sistemului heliocentric. În 1609 a construit prima lunetă astronomică, cu ajutorul căreia, observând corpurile cereşti, ajunge la convingerea inexistenţei deosebirilor dintre „ceresc” şi „pământesc” susţinute de doctrina lui Aristotel. Inchiziţia îl obligă să renunţe în scris la ideile publicate în 1612 şi 1632, iar acest compromis i-a marcat întregul său exil din localitatea Arcetri (Italia), lângă Florenţa. Tot la începutul secolului al XVll-lea Kepler pornind de la observaţiile lui Tycho Brahe, căruia i-a fost asistent, stabileşte legile de mişcare ale planetelor, legi care-i poartă numele.
O dată ce s-a stabilit că Pământul este o planetă ce se roteşte în jurul Soarelui au început să se lanseze şi ipoteze pertinente cu privire la originea sistemului nostru planetar. Astfel în 1755, Kant a susţinut că iniţial a existat un haos, în care, pe baza forţelor de atracţie şi repulsie, au apărut centre de condensare unde s-au format planetele. Dispunerea lor în spaţiu la distanţe inegale de Soare a fost posibilă datorită forţei centrifuge.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea matematicianul Laplace preluând ideea lui Kant susţine că a existat un Soare uriaş, fierbinte cu diametrul până la orbita lui Jupiter care datorită mişcării de rotaţie s-a aplatizat şi fragmentat formând sistemul solar, fapt infirmat de mişcarea retrogradă a sateliţilor şi de neconcordanţa reală a momentelor planetare. Astronomul englez Jeans explică însă momentul mare al planetelor prin intervenţia unei stele care trecând prin apropierea Soarelui a smuls printr-o maree puternică o parte din materia sa. Ulterior această materie s-a stratificat şi a format planetele. Observaţiile au arătat că stelele din apropierea Soarelui au la rândul lor sisteme planetare, deci imposibil ca vreuna să fi participat la un asemenea eveniment.
După părerea savantului rus O.I. Schmidt Soarele în periplul său cosmic trecând prin planul galaxiei a întâlnit un nor de materie neorganizată pe care 1-a captat. O parte a acestei materii a fost integrată în masa Soarelui, iar o parte s-a condensat formând planetele şi sateliţii lor. Această teorie nu se bucură de o mare credibilitate în rândul astronomilor datorită fenomenul puţin probabil al captării.
În 1946 astronomul rus V. G. Fesenkov pune formarea sistemului solar pe seama unei nebuloase care s-a turtit în timp datorită propriei mişcări de rotaţie. Viteza unghiulară mare separă protuberanta încălzită (Soarele), produce evaporarea elementelor uşoare şi le împinge în spaţiu la distanţe inegale din care ulterior se formează planetele. Având temperaturi relativ mici planetele îşi păstrează masele iniţiale, în timp ce Soarele îşi micşorează masa prin radiaţia sa crepusculară continua. Până în prezent masa Soarelui s-a redus la o zecime, în mod proporţional reducându-se şi debitul său de energie.
Când elementul care determină reacţiile termonucleare din Soare se epuizează sistemul solar intră într-o nouă fază de organizare, se dilată se destramă alimentând materia interstelară din care s-a format, fapt care se va petrece peste aproximativ 12 miliarde de ani.
Îmbogăţirea cunoştinţelor despre Univers face din cercetarea originilor Cosmosului o pasiune pe care oamenii de ştiinţă şi-o argumentează prin nevoia omului de a şti când s-a format universul pentru a stabili cât de departe de momentul începutului este naşterea sa pe scara evolutivă. Cu cât varietatea informaţiilor este mai mare cu atât rezultatele analizelor sunt mai plauzibile. Ideea că Universul este o creaţie a unei Minţi Cosmice nu-i încântă pe oamenii de ştiinţă de aceea cercetările lor pornesc de la observaţii directe, dar deducţiile şi calculelor lor merg mult mai departe de acestea, aproape de limita de la care concepţiile mitologice, şi chiar filozofice abia îşi încep descrierile. Probabil că Era Vărsătorului va deveni Epoca Marilor Sinteze şi datorită fuziunii între concepţiile materialiste şi nematerialiste în ceea ce priveşte originile Universului şi Omului.
CONCEPTE MITOLOGICE
Teoriile cosmogonice ale lumii privesc formarea universului din alt unghi în care limbajul folosit abundă în reprezentări alegorice. Ideea de construire a unei realităţi în care omul este parte integrantă, face din Univers o operă divină. Astfel creaţia implică mai întâi o transformarea (elementul lipsit de substanţă devine materie) pentru ca apoi modelarea sa să se facă prin îmbinarea distrugerii cu reconstrucţia într-un circuit închis care porneşte şi se sfârşeşte din imaterial, după ce, în prealabil, sunt atinse culmi în organizarea sa sistematică.
Miturile cosmogonice împart evenimentele în două categorii:
-
crearea lumii;
-
reconstrucţia lumii în momentele postcatastrofice.
Formarea Universului este un fapt prezent în toate miturile cunoscute, unele dintre ele având un pronunţat caracter sintetic în care două sau mai multe reprezentări au fuzionat la zona de confluenţă a culturilor. În cele mai multe din cazuri dualitatea este o realitate iminentă din care purced elementele ce vor forma pământul şi cerul, de asemenea prezentate conform dualităţii primordiale. Dualitatea primordială întruchipează haosul în care timpul şi netimpul coexistă într-o formă unică, percepută sub forma unei succesiuni de evenimente, fenomene, procese.
Magnetismul acestei teorii a avut un mare impact asupra omului poate şi datorită modului extrem de simplu prin care se realiza o conexiune între simbolurile universale şi viaţa lui terestră
S-au personificat astfel procese şi energii universale şi li s-au construit structuri filozofice şi sociale echivalente. Ulterior fiecare element constitutiv în parte cădea sub incidenţa legii dualităţii. Femeia reprezenta întâi mamă, forţă care reproduce la dimensiuni microcosmice universul prin naştere şi apoi soţie. În mod paradoxal bărbatul reprezenta întâi soţul apoi tatăl care asigură protecţie şi siguranţă. Diferenţa dintre culturi şi deci cosmogonii porneşte de la acordarea întâietăţii principiului feminin sau masculin chiar dacă cele două personificări sunt prezentate, în cele mai multe din cazuri, ca formând un cuplu. Acest Cuplului Cosmic se diferenţiază în timp ca un nucleu şi devine Androginul Cosmic. În cosmogonia civilizaţiilor mexicane nici conceptul de matriarhat şi nici cel de patriarhat nu au înţelesul care se atribuie astăzi. Reprezentările lor îi fac pe oamenii de ştiinţă să recurgă de multe ori la tehnici sofisticate ale antropologiei. La vechii mezoamericani femeia nu era doar simbolul fertilităţii şi al supunerii, iar bărbatul nu întruchipa doar protecţia sau violenţa exagerată, ci deveneau prin raportarea la zeii cosmogonici forţe reunite de valoare egală, depăşind semnificaţiile sexuale în sensul larg. Shivaismul kaşmirian de asemenea atribuie momentul de început al creaţiei şi apoi cea mai înaltă treaptă în evoluţie, lui Shiva-Shakti tatwa ale căror elemente feminine (Shakti) şi masculine (Shiva) sunt inseparabile.
Conform teoriilor cosmogonice cunoscute nu pare să existe un interval de timp semnificativ între apariţia Universului şi apariţia fiinţelor care-1 populează, ba mai mult, unele nu descriu, prezintă pe scurt sau în reprezentări vagi formarea Universului, dar rezervă un spaţiu larg originii omului. De aceea principiile morale personificate, la început nu sunt separate de momentele fizice reale prin care a trecut formarea universului fizic. Conform acestor cosmogonii elementele spirituale preced şi determină elementele fizice. Androginul primordial întruchipa atât principiile fecunde (feminin şi masculin), cât şi reprezentări exterioare fizice (lumina şi întunericul). Procesele următoare nu sunt determinate de modificări ale elementelor fizice, ci de crearea, prin intervenţia principiilor arhetipale personificate, a altor componente care sunt şi ele integrate haosului primordial.
Elementul constructiv şi determinant al Creaţiei este o prezenţa misterioasă în reprezentările mitologice. El se separă ca importanţă şi atribute de elementele pe care le determină şi conturarea lui ca Factor marchează începutul organizării propriu-zise a Cosmosului.
Dacă în ceea ce priveşte originea Universului miturile au un punct comun, desfăşurarea ulterioară şi construcţia sa este redată diferit de la o cultură la alta datorită numărului mare de personaje implicate ale căror înfăţişări şi abilităţi simt conforme tradiţiei şi culturii de apartenenţă.
Forma care se constituie ca un punct comun al tuturor acestor concepte şi teorii este aceea a Oului Cosmic. Această reprezentare explică gradul avansat de percepţie a lumii, dar şi modul elevat de a realiza şi elabora conexiuni, argumente, teorii. Fuzionate în Omul Cosmic simboluri devin accesibile şi înţelegerii comune prin vastitatea domeniilor cuprinse.
Prin simbolul Oului Cosmic omul mitic redă viziunea sa atât asupra creării Universului, cât şi asupra modului său de organizare îmbinând într-un mod extrem de profund cunoaşterea spirituală cu realitatea fizică observabilă. Înţelegând că procesele sale interioare se regăsesc peste tot în univers, dar la alt nivel, omul mitic este copleşit de această reprezentare şi o exprimă în echivalenţe accesibile lui. „Simbolul Oului Cosmic reprezintă mai mult decât ar putea reda orice limbaj şi mult mai mult decât ne-ar putea oferi raţiunea” spunea Mircea Eliade.
La chinezi Omul primordial (Pangu) după ce a dormit 18 milenii într-un Ou sparge găoace acestuia pentru a ieşi ceea ce determină naşterea spontană a Universului. În India se susţine că Universul a apărut dintr-un Ou embrionar de aur Hiranyagarbha fie produs de Brahma creatorul fiinţelor (Rigveda, Mahabharatha), el însuşi apărut dintr-un Ou „Strălucitor ca astrul cu mii de raze” (Manusamhitha). Chandogya Upanishad explică formarea lumii din Nefiinţă care ia forma unui Ou, fapt ce marchează punctul de început al Creaţiei: „ Laînceput nu exista decât Nefiiţă, ea a devenit apoi fiinţă, crescu şi se făcu Ou. După ce se odihni un an, Oul se crăpă şi apăru două fragmente ale cojii sale: una din argint şi alta din aur. Cea de arginti a devenit Pământul, iar cea de aur, Cerul. Membrana exterioară s-a transformat în munţi, membrana interioară în nori şi ceţuri. Cele care au fost venele au devenit râuri, iar cea care a fost apoi din el – ocean”.
Ahura-Mazda, zeul suprem al Iranienilor, a făcut lumea ca un ou de pasăre (albuşul echivalând cu cerul, iar gălbenuşul cu pământul), de unde şi datina ca primăvara să se ciocnească, simbolic, ouă roşii - obicei preluat ulterior de creştini.
„Marele ou a apărut din esenţa celor cinci elemente primordiale, apoi acest Ou a luai naştere un lac alb, şase categorii de spirite şi apoi alte ouă. Din el au izvorât membrele, cele cinci simţuri, bărbaţii, femeile şi întregul lanţ genealogic de strămoşi. Astfel a luat naştere Lumea.” Acesta este modul în care tibetanii explicau formarea universului şi organizarea sa.
În Fenicia, din unirea aerului cu haosul se naşte Mot - un Ou care produce toate seminţele necesare creaţiei lumii. În Grecia, zeul hermafrodit Phanes se naşte din Oul Cosmic iniţial creând apoi reperele Universului. Conform unuia din cele mai populare mituri din Indonezia, în apele primordiale înotau două spirite cu aspect de păsări care au pescuit fiecare câte un ou. Una a făcut cerul, iar cealaltă, din oul pe care 1-a pescuit, pământul. Unele mituri cosmogonice indoneziene au fost preluate de japonezi prin intermediul populaţiei niaseze şi asimilate culturii lor. Luo Zakho, susţine unul din aceste mituri, născut dintr-un Ou devine purtătorul Soarelui (ochiul său drept) şi al Lunii (ochiul său stâng); resturile râmase ale Oului formează de la sine Universul.
Cosmogonia egipteană susţine că omul şi Universul au apărut în paralel din acelaşi Ou Cosmic, dar în etape diferite prin intervenţia zeului olar Hnum. Zeul sapienţial Virochaka, în cosmogoniile civilizaţiilor precolumbiene, a depus cinci ouă din care au apărut cinci zei principali - strămoşii oamenilor.
Oricât de sintetică ar fi această reprezentare nu poate acoperi varietatea informaţională pe care o oferă Universul ca organizare şi funcţionare. Viziunile lor au avut o bază solidă şi, oricât de subiectivi au fost, înţelepţii civilizaţiilor apuse au meritul de a structura un crez, o construcţie de idei şi concepte care nu este echivalată de cunoaşterea obscură a materialismului vieţii prezente. Nivelul lor de cunoaştere ne dovedeşte o dată în plus că nu evoluţia tehnică înseamnă progresul. Fără o bază etică solidă cercetătorul va fi condus în studiile sale către scheme şi mecanisme care sunt identice cu tiparul său energetic. De aceea nu trebuie să ne miram că, în Indonezia, conceptul de salubritate cunoscut de strămoşii din cele mai vechi timpuri fac să tulbure apa atunci când sunt obligaţi să bea dintr-un râu, că incaşii aveau depozite de haine şi alimente pentru a acoperi nevoile tuturor şi că aceştia erau în afara oricărei noţiuni de hoţie etc. Un alt exemplu ar fi cel al 
igienei zilnice. În tradiţiile marilor civilizaţii (din India, China, Imperiul Roman etc.) igiena zilnică era urmărită cu foarte multă seriozitate. Conceptul lor de bază susţinea că lipsa igienei este una din principalele cauze ale îmbolnăvirii. Europenii erau însă de altă părere. Ei considerau că apa îi îmbolnăveşte de aceea se fereau să intre în contact direct cu ea. Ludovic al XIV-lea este celebru şi datorită faptului că a fost spălat de două ori în viaţa lui: la botez şi la moarte. Situaţia este similară tuturor celor din epoca sa ale căror peruci pline de păduchi îi făceau să se scarpine „foarte elegant”cubastoanele de porţelan construite special pentru asta. Şi pentru că toate acestea nu puteau merge la nesfârşit în urma unei devastatoare epidemii de ciumă s-a impus prin lege igiena personală: „Oamenii vor avea neplăcutul obicei de a-şi spăla zilnic mâinile, de două ori pe săptămână faţa şi din când în când părul” scria în amintita lege care nu s-a aplicat peste tot în Europa, ci doar în anumite regiuni.
După formare Universul este fragmentat pe elemente componente personificate cărora li se atribuie trăsături distincte. Uranus va domina nesfârşirea cerului, Venus frumuseţile vieţii şi ştiinţele cerului, Cronos, complexat de sterilitatea sa, va fi stăpânul timpului, Poseidon va fi zeu peste împărăţia apelor, Hades va stinge în întunecimile sale lumile cu care intră în contact, iar Jupiter va fi stăpân peste toate acestea prin puterea deciziei şi prin forţa fulgerului său. Dezvoltarea civilizaţiei permite şi îmbogăţirea miturilor şi simbolurilor. Astfel apare Marte (zeul războiului), Asclepios (zeul artei medicale), Artemis (zeiţa vânători) ş.a. toate acestea din dorinţa omului de a-şi sacrifica viaţa şi scopul ei.
Romanii, după ce i-au cucerit pe greci s-au declarat învingători, însă mândria şi orgoliul cu care au acaparat bogăţiile Greciei antice nu au făcut decât să confirme teoria că întotdeauna va învinge poporul care are cultura cea mai puternică în formă şi consistenţă. Momentul preluării divinităţilor greceşti de către romani vine pe fondul unei serioase crize conceptuale.
În India reprezentările cosmogoniei hinduse sunt preluate de toate culturile din jur şi deşi Budha (558-478 î. de Ch.) a combătut credinţa în aceste reprezentări urmaşii lui au reintegrat religiei budiste o parte din zeităţile hinduse adaptându-le propriei cosmogonii.
Acestea sunt doar câteva exemple care vin să confirme că oamenii au căutat dintotdeauna să-şi explice prin reprezentări alegorice misterelecuprivire la forma şi structura Universului.
CONCEPTE FILOSOFICE
Pornind de la reprezentările cosmogonice anterioare filosofii din antichitate au elaborat diverse teorii cu privire la originea Universului unele din ele fiind o transpunere într-un limbaj nou a unor reprezentări mitologice. Ei nu făceau o distincţie clară între lumea materială şi cea nematerială si, poate de aceea, polemicile lor nu au dus la consolidarea unei singure idei exprimată diferit, ci la divizarea pe şcoli. Pitagoreicii în Grecia antică impuneau secretul total al unor adevăruri despre care se discuta doar într-un cerc restrâns format numai din membrii grupului. În mod asemănător casta brahmanilor din India transmitea din generaţie în generaţie învăţăturile doar în interiorul grupului său.
Filosofii greci structurau Universul în conformitate cu noţiunile de ordine, de echilibru, de unitate. În viziunea lor noţiunea de Univers este diferită de noţiunea de Kosmos prin faptul că prima se referă la totalitatea lucrurilor cunoscute şi necunoscute, iar a doua vine şi le înglobează pe acestea în noţiunea de frumos.
Pentru Thales principiul constructiv şi determinant al actualului sistem de organizare este apa, iar pentru Anaximene aerul. Anaxagoras susţine că raţiunea este esenţială şi o argumentează prin faptul că întotdeauna cercetarea metafizică a determinat o schimbare evolutivă a vieţii în raport cu un model superior. Anaximandru susţinea că apeiron (nelimitare, fără limită) este elementul determinant. Apeiron apare din cele patru elemente constructive ale lumii fizice: pământ, apă, foc aer.
Deşi ulterior se acordă fiinţei o importanţă deosebită cele patru elemente se regăsesc şi în alte reprezentări cosmogonice. Este cazul Indiei a cărei filozofie, în mare parte neschimbată de-a lungul timpului, susţine că lumea fizică este formată din combinarea celor patru elemente primordiale: pământul apa, focul, aerul şi că eterul, care nu este fizic, le controlează pe celelalte patru şi tot ceea ce se formează din ele. Acestea sunt considerate „cărămizile” Universului coordonate, după Platon, de o lume a ideilor, superioară lumii fizice. Obiectele exterioare sunt recunoscute prin compararea lor cu matriţă informaţională interioare formată înainte de încarnare. Ceea ce înseamnă că Omul vine în această lumea din planul ideilor şi formelor arhetipale. Această idee structurează Universuri pe planuri de vibraţie şi încearcă o descrierea a lumilor paralele. Culturile orientale, deşi susţin acelaşi adevăr, nu sunt atât de rezervate în a reprezenta lumile paralele. Moartea era privită fie ca o trecere către alte dimensiuni, unde sunt parcurse alte etape de evoluţie, fie ca o penitenţă în care spiritul coboară în infern pentru a fi pedepsit (aceeaşi împărţite ca în reprezentările lui Platon.
Toate aceste structuri sunt parcurse succesiv pe etape evolutive având un singur scop - atingerea perfecţiunii. Explicarea acestei căi implică şi descrierea momentelor prin care trece spiritul în această evoluţie şi implicit delimitarea componentelor macrostructurii universale. Evoluţia este, prin urmare, un salt dincolo de lumea materială considerată iluzorie, înşelătoare. Filozofia hindusă, dar şi cea kasmiriană sunt extrem de generoase în a explica detaliat structurile subtile ale universului.
În ambele cazuri se consideră că Universul este o creaţie a unei forte superioare, nemanifestate - ParamaShiva, care nu este separată de Creaţia sa, ci diversele sale aspecte (chipuri) fac din Manifestare un joc al progresului în care acelaşi element este privit prin cele 3 ipostaze esenţiale: cunoscătorul, cunoscutul şi cunoaşterea. În altă reprezentare sunt redate personificări arhetipale ale celor 3 ipostaze: Brahma (creatorul, cunoaşterea), Vishnu (menţinătorul, cunoscutul) şi Shiva (distrugătorul, cunoscătorul).
Aceste reprezentări ale energiilor cosmice sunt detaliate în shivaismul kashmirian mai ales în ceea ce priveşte ideea că Universul este clădit prin intermediul a 36 de tatwa. Pornind de la Paramashiva prima tatwa este Shiva-Shakti tatwa, deci prima înfăţişare a dualităţii. Crearea lumii după momentul Shiva-Shakti tatwa include în lor majoritatea energii care au un echivalent perceptibil în stările spirituale (cunoaştere, beatitudine etc.). În final se vor găsi tatwele elementelor primordiale: pământ, apă, foc aer şi eter.
Pentru Pitagora (580 - 500 î. de Ch.) Universul era o armonie a numerelor. Proporţiile deveneau un mijloc prin care se putea explica legătura perfect echilibrată între diferitele elementele constitutive. Cunoaşterea Universului se făcea, în cadrul sectei pitagoreicilor, prin parcurgerea a 4 trepte de iniţiere. Situată la hotarul dintre mit şi cunoaştere cosmică, ştiinţa lor realiza o legătură între subiectivitatea umană şi realitatea cosmică obiectivă:
-
pregătirea în care un nou adept era supus ritualului tăcerii;
-
purificarea prin iniţierea în ştiinţele sacre pe care discipolul le înţelegea practicând exerciţii continue;
-
desăvârşirea prin învăţarea structurii cosmologice dată de focul central, lumile astrale şi cele 5 elemente arhetipale (pământul - componenta solidă, apa - componenta lichidă, focul - componenta imponderabilităţii, aerul - componenta gazoasă şi eterul - componenta sufletului universal);
-
vederea de sus care implică obiectivarea Universului şi proceselor sale.
Reprezentarea structurii universului prin intermediul acestor elemente este un punct de vedere, nu unicul şi nu singurul valabil. Fiecare popor îşi face propria reprezentarea a lumii şi a Universului în care este integrat din nevoia de orientare. Simbolurile şi reprezentările folosite nu constituie un impediment în a înţelege cosmogonia popoarelor şi în a constata în ce măsură adevărurile spuse sunt universale sau doar simple reprezentări imagistice, ci dimpotrivă un ajutor.
Importanţa lor este una morală, pentru că subiectivitatea domină omul, dar şi personalitatea şi individualitatea sa. De aceea stă în caracterul fiecăruia să cerceteze şi să aleagă pentru el doar ceea ce îi este util în evoluţie.
„Nu vă întemeiaţi credinţa pe forţa tradiţiilor, chiar dacă ele sunt cinstite de numerose generaţii şi în multe locuri; nu credeţi un lucru pentru că mulţi oameni vorbesc despre el; nu vă încredeţi în puterea legendelor străvechi. Nu credeţi nimic din ce depinde numai de autoritatea maeştrilor şi a preoţilor voştri. După ce a fi cercetat, credeţi doar ceea ce aţi experimentat voi înşivă şi ce vi se pare rezonabil, ceea ce este bun pentru voi şi pentru alţii” susţinea Budha.
În toată această cercetare importanţa astrologiei este una de orientare. Instrumentele folosite sunt, ca şi în cazul cosmogoniilor prezentate, simbolurile. O ştiinţă fără simboluri este o ştiinţă limitată. Simbolul leagă în reprezentarea sa linii majore ale adevărurilor pe care le conţine. Acest nod informaţional conferă mobilitate minţii şi o face capabilă să lucreze cu instrumente abstracte, cu reprezentări străine de observaţiile cotidiene. Existenţa simbolurilor obligă mintea să-şi formeze propriile reprezentări singurele valabile în saltul evolutiv. Nimeni nu va putea să înlocuiască efortul propriu, cu atât mai mult acela al gândirii.
Situate la zona de confluenţa dintre magie, religie şi ştiinţă conceptele filozofice s-au perfecţionat în timp şi au ajutat omul în autocunoaştere prin elaborarea gândirii, dar mai ales prin cultivarea noţiunilor morale elevate. Pornind de la aceste noţiuni misticul (filosoful) stabileşte ca prioritate în căutările sale o altfel de cunoaştere, una practică.
CONCEPTE ASTROLOGICE
Modul în care astrologia descrie Universului ca structură şi funcţionare nu este diferit de descrierile ce vizează sistemul solar. Ideea de bază care a consolidat această părere este aceea a asemănării, a rezonanţei. Omul este un Univers în altă reprezentare, unde se regăsesc energiile primordiale asemănătoare celor din astre. Această similitudine energetică delimitează astrologia de celelalte preocupări oculte şi-i evidenţiază statutul de ştiinţa. În viziunea greşită a multora obiectul său de studiu este intensitatea şi diversitatea influenţelor astrale, însă, în realitate, astrologia studiază omul şi civilizaţia sa, împreună cu Universul din care face parte. Teoria rezonanţei face în aşa fel încât procesele ce cad sub incidenţa studiilor sale să depăşească graniţele sistemului solar.
Lumina, pe care o vedem cu ochii fizici ca venind de la Soare, este doar modularea pe cea mai de jos frecvenţă a Luminii Spirituale Originare, prin apariţia spectrului ROGVAIV. Elementul care leagă lumina de reprezentarea ei fizică este mişcarea, de aceea în viziunea astrologilor lumina nu este separată de viteza cu care se deplasează şi, mai ales, de forţa cu care poate controla celelalte procese fizice inclusiv derularea secvenţelor de transformare (timpul). În mod asemănător strălucirea sa este, în reprezentare astrologică, un produs al activităţii spiritului. Mobilitatea devine astfel cunoaştere, iar întunecimea spirituluiva fi dată nu de activitatea dizarmonioasă a spiritului, ci de inerţie.
În reprezentările astrologice Spiritul, Forţa Liberului ArbitruşiElementul Primordial al Manifestării sunt extrem de întâlnite atât în simbolurile ce vizează forma, structura şi desfăşurarea a ceea ce este individual cât şi în organizarea Universului. Această descriere conturează Omul (Lumea), Universul şi Spiritul nu ca forţe individualizate care determină diversitatea prin nenumărate combinaţii, ci ca o desfăşurare a ipostazelor dualităţii. Exprimarea dualităţii porneşte, asemenea miturilor astrale, de la reprezentări umane: femininul şi masculinul, redate întâi spiritual şi apoi energetic şi fizic (în sensul descendent, de creare a Universului).
Preluând simboluri din mistica religioasă astrologia atinge mari profunzimi în a reprezenta dualitatea. În limitarea pe care o conferă această lume principiul energiei fecunde se perpetuează prin însăşi statutul său dual - elementul feminin-masculin. În lumea spirituală, unde limitele impuse manifestării sunt rarefiate, dualitatea este redată ca o imagine în care coexistă ierarhizarea (Dumnezeul meu, Stăpânul meu) cu transpersonalizarea (Dumnezeul meu, Tatăl meu). Delimitarea celor două elemente nu implică noţiunea de spaţiu, de teritoriu, nici chiar din punct de vedere energetic. Ele coexistă în Om de aceea evoluţia implică atât conştientizarea naturii inferioare, cât şi a naturii superioare.
Astrologia nu are un mod propriu de a lansa teorii cu privire la originea Universului, reprezentările sale cosmogonice au fost, la început importate şi, în timp, adaptate după standardul impus de simbolurile sale, de aceea astrologia tradiţională chinezească este oarecum diferită de cea hindusă, egipteană sau grecească.
Diversitatea mare de imagini vizează în special sistemul solar. Aici fiecare colţişor are însemnătatea şi rolul său important. În tot acest „joc” planetele au un statut privilegiat, forţele lor interacţionează şi determină zone de influenţă cu trăsături diferite.
În antichitate planetele erau puternic personificate, iar acţiunea lor cădea sub incidenţa capriciozităţii zeilor. În timp caracteristicile lor au fost filtrate şi distribuite în funcţie de procesele şi fenomenele pe care le determină.
Astrologia modernă face o simbioză între cele două sisteme cunoscute (geocentric şi heliocentric) prin faptul că susţine mişcarea planetelor în jurul Soarelui. Aplică însă un „schimb de locuri” în care poziţia Pământului este ocupată de Soare căruia i se atribuie o aparenţă mişcare de rotaţie în jurul planetei noastre. Gaia (Terra) se află întotdeauna în opoziţie (la 180°) cu Soarele.
Primele corpuri cereşti cărora li s-au atribuit importanţe astrale majore au fost, fără îndoială, Soarele şi Luna. Reprezentările celor doi aştri sunt extrem de vaste atât în simboluri cât şi în trăsături, delimitând astrologiei în antichitate două ramuri distincte: astrologia solară şi astrologia lunară. Cei doi aştri au fost numiţi luminători şi fiind plasaţi în centrul interpretărilor astrale canalizau pentru pământeni energiile celorlalte planete.
Din atestările documentare în antichitate se ştia că în apropierea planetei noastre se găsesc 7 corpuri cereşti: Soarele, Luna, Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Satun. Există însă autori care consideră că anticii cunoşteau mai multe planete decât credem noi şi că informaţii preţioase cu privire la acestea sau pierdut fie în marile cataclisme pe care le-a traversat planeta noastră fie prin distrugerea, din diferite motive, a marilor centre de cultură ale lumii (biblioteca din Alexandria, monumentele şi textele sacre ale popoarelor precolumbiene ş.a.). Rachi Tchakra nu este singurul zodiac în care apar şi alte corpuri cereşti decât cele 7. prezentate anterior. S-a lansat chiar teoria că atlanţii, mari magicieni, foloseau energia planetelor în viaţa de zi cu zi nu ca influenţă psiho-comportamentală, ci, mai ales, ca forţă magnetică, prin intermediul cristalelor.
De asemenea gradul avansat al ştiinţei astronomice de care s-au bucurat popoarele străvechi este, în cea mai acceptată dintre teorii, cauzată de un transfer informaţional în care fiinţe care trăiesc fie pe alte planete, fie în planuri paralele au impulsionat dezvoltarea şi progresul. Desigur se impune aici o întrebare: de ce nu i-a ajutat ştiinţa avansată pe care o deţineau să depăşească momentele de criză?
Astrologia susţine că folosirea energiilor astrale în scop egoist afectează evoluţia egregorului naţional şi determină involuţia sau distrugerea individualităţii. Dispare astfel delimitarea spaţio-temporală a naţiunii fie din distrugere, fie prin asimilarea ei de către o altă naţiune.
Foarte întâlnită de-a lungul istoriei omenirii această teorie lansează o posibilă explicaţie a marilor distrugeri, a marilor invazii etc. În completarea acestui mecanism nu intervine nici moralitatea, nici cunoaşterea informaţională, ci sentimentul de libertate metafizică. Închistarea în dogme, reprezentări imagistice fastuoase indică o mentalitate viciată de frică şi marcată de incapacitatea de a înţelege inutilitatea anumitor condiţionări pe scara evolutivă. Nedorită, dar şi controversată această fază evidenţiază începutul unei perioade de declin, de distrugere ce se finalizează cu dispariţia individualităţii spaţio-temporală.
Paradoxal desfăşurarea acestora de-a lungul istoriei indică o limitare în reprezentări şi energii oarecum tangente conceptului de libertate, şi cum limitarea dată de societatea umană a devenit cu timpul un element concret, palpabil, omul şi-a creat o lume ireală în care simbolurile şi reprezentările i-au justificat incapacitatea de a fi o persoană activă prin intermediul căreia explica fatalist lumea şi viaţa.
Dorinţa de necondiţionare, de eliberare a omului din structurile socio-comportamentale create de el marchează toate căile spirituale importante ale lumii şi devine scop al existenţei cu cât limitările sunt mai puternic percepute.
În tot acest drum astrologia îl poate depărta pe om de cunoaşterea interioară prin adâncirea în condiţionările sociale, dar îl poate şi ajuta să se cunoască şi să înţeleagă utilitatea necondiţionări în evoluţie.
Pentru astrologi fiecare corp ceresc sau grupare de corpuri au prin unificarea lor o energie comună cu care se prezintă într-un întreg unde fiecare are locul şi importanţa cuvenită. Domeniul de acţiune al astrologiei se axează mai mult pe studierea sistemului solar decât al corpurilor cereşti îndepărtate. Aici fiecărei planete i se atribuie o serie întreagă de caracteristici şi este analizată nu în particular, ci raportată la întregul din care face parte. În cunoaştere omul foloseşte energia planetelor fie cumulat, fie separat în funcţie de priorităţi. De aceea evoluţia umană în ansamblu a permis la un moment dat să se constate existenţa şi a altor planete care, asemenea Pământului şi celorlalte planete cunoscute, se rotesc în jurul soarelui.
Descoperirea planetelor situate către marginea sistemului solar este privit de astrologi ca un efect al transformării calitative pe care a avut-o omul fapt ce-i permite să folosească energia lor în mod conştient, chiar dacă la alt nivel evoluţia sa este nesemnificativă.
Analiza astrologică a sistemului solar centrează aceste elemente în jurul omului şi a planetei pe care o locuieşte. Într-o primă reprezentare astrele sunt grupate pe cupluri în funcţie de tipologia acţiunilor lor astfel:
1. Venus şi Mercur formează cuplul apropiat ce conturează limitele coeziuni sentiment-raţiune şi indică diversele modalităţi de comunicare;
2. Pământul şi Marte formează cuplul îndepărtat în care sunt evidenţiate elementele spiritului prin acţiuni practice;
3. Jupiter şi Saturn formează cuplul de centură în care individualitatea personală se rarefiază, conturându-se treptat primele forme de egregor.
Sistemul solar – intervalele astrologice de acţiune
Următoarele trei planete sunt ele însele grupate sub denumireade„planete gardieni”, iar importanţa lor nu este numai aceea de a determina sau facilita legături conştiente între diverse grupuri de oameni, ci şi de a le păstra acestora individualitatea în interacţiuni fapt ce va permite apariţia de noi structuri socio-comportamentale. Crearea de structuri noi prin distrugerea celor vechi este, din punct de vedere astrologic, o opţiune particulară, specifică atât individului, cât şi grupului său, şi ţine nu de o caracteristică astrală, ci de liberul arbitru. Între toate acestea Soarele şi Luna sunt liantul interacţiunii forţelor personale cu cele interpersonale. Supremaţia forţei solare este în astrologie echivalentă forţei lunare ambele determinând conjuncturi particulare ce ajută individul sau grupul său să-şi înţeleagă trăirile şi orientările, dar mai ales să şi le modeleze în armonie cu mediul social în care trăieşte. Într-o altă reprezentare sistemul solar este împărţit în două zone: intervalul apropiat şi intervalul îndepărtat prin care se face o delimitare clară între viaţa la nivel de individ, cât şi perioada de existenţă şi statutul grupului de apartenenţă. În intervalul apropiat planeta noastră este plasată în mijloc fiind încadrată de două planete interioare (Venus şi Mercur) care prezidează viaţa anterioară a individului, intelectul, afectivitatea sa şi de două planete exterioare (Marte şi Jupiter) care guvernează viaţa socială raportată la nivel de individ.
Intervalul îndepărtat este de asemenea format din două planete interioare (Saturn şi Uranus) ale căror influenţe sunt vizibile în frământările interioare ale naţiunilor şi două planete exterioare (Neptun şi Pluton) ale căror influenţe delimitează mari perioade de transformări la nivelul popoarelor.
Aspectele lor pot da un sens favorabil sau nefavorabil dezvoltării umane, în funcţie de numărul planetelor participante şi nu în ultimul rând de tipul lor.
Astrologia are o părere neobişnuită vis-a-vis de insistenţa cu care oamenii îşi delimitează psiho-teritoriile. Ea consideră că agresivitatea este ultima faţă de manifestare într-un proces evolutiv şi indică o anume maturitate fizică sau ideologică a unui popor. Asta se explică prin raportarea etapelor evolutive la principiul dualităţii interior-exterior care caracterizează acest mod de acţiune. Planetele din intervalul îndepărtat (Satum, Uranus, Neptun şi Pluton) indică două câte două energii interioare (Satum şi Uranus) şi energii exterioare (Neptun şi Pluton). Momentul agresivităţii unui popor faţă de altul este dată de planeta Pluton care prezidează şi moartea sau renaşterea prin moarte. În acest mod explică astrologia faptul că întotdeauna în istorie momentul de agresivitate a unui grup faţă de altul a marcat intrarea celui care atacă într-o perioadă de declin. Conform acestei teorii se pot explica misterioasele dispariţii ale unor popoare puternice despre care nu se poate susţine cu mijloace ştiinţifice că a manifestat o anume agresivitate faţă de un alt popor. Mecanismul karmei, privit la acest nivel, ne permite să analizăm după efectele apărute cauze despre care nu se ştia nimic sau aproape nimic.
Destul de abstractă această reprezentare scoate în evidenţă complexitatea vieţii şi marea diversitate a elementelor care o compun. Astfel astrologia susţine că viaţa a fost creată ca energie arhetipală o dată cu celelalte elemente ale Universului, iar formele de viaţă nu sunt create, ci canalizate către un anume spaţiu (areal) fie din lumea fizică, fie din cea subtilă, unde întâlnind condiţii prielnice de dezvoltarea se trezeşte din latenţă.
Ideea că viaţa este canalizată şi nu creată, în toate situaţiile apărute de la Momentul de început şi până astăzi ţine de holismul noii ere a Vărsătorului. Noua teorie explică diversitate formelor de viaţă prin varietatea condiţiilor în care ea, ca energie individuală deja creată, se dezvoltă. Privind prin prisma planurilor paralele şi, mai ales, prin interdependenţa lor, ar fi absurd să susţinem că viaţa a fost creată în fiecare plan în parte. Este ca şi cum am susţine că într-o rigolă apa nu se scurge pentru a ajunge la fiecare plantă, ci apare în mod miraculos la fiecare rădăcină în parte
Atunci când cercetătorul ajunge în studiile sale la viaţă constată că toate teoriile despre univers spun acelaşi lucru - toţi aveam o origine comună. Indiferent că am apărut dintr-un gând cosmic, sub impulsul unei conştiinţe atemporale sau în urma unei puternice explozii elementele din care suntem formaţi, codul genetic al fiinţei cosmice care suntem este universal, diferenţele fiind date, în cele mai multe din cazuri, de interacţiunea fondului genetic arhetipal cu factorii mediului ambiant.
Ideea că omul este creat de Dumnezeu nu poate fi dovedită prin mijloace exterioare nici chiar prin cercetări metafizice, ci argumentată printr-un salt calitativ al conştiinţei individualizate. Capătul drumului poate fi cel mult intuit, iar perceperea lui ţine doar de evoluţia personală.
Nu întâmplător toate elementele astrologiei converg în acest punct - al individualului. Universalizarea susţinută nu face decât să consolideze şi mai mult individualizarea întâi a omului ca fiinţă socială, ca entitate planetară şi apoi ca fiinţă cosmică. Toate elementele mitologice, filozofice sau ştiinţifice fie situează omul în centru (mitologiile) fie explică totul prin percepţie umană, ceea ce indică o altă formă de centralizare a omului (conceptele filozofice şi ştiinţifice).
Planeta noastră împreună cu Luna ca satelit natural, formează un microsistem în care fiinţele percep şi interpretează universul prin prisma etalonului energetic impus de cele 2 corpuri cereşti. Dacă am trăi pe Jupiter probabil că percepţia noastră asupra lumii şi vieţii ar fi diferită pentru că am avea în vedere alte priorităţi. Însă indiferent de locul unde am trăi în univers fiinţele intră în contact cu două tipuri de energii:
1. energii interioare;
2. energii exterioare.