INTRODUCERE |
„ O ştiinţă superioară ştiinţei noastre trebuie,
în mod necesar,să ne apară ca o magie ”
(Arthur C. Clarke)
Fără îndoială că se cunosc foarte puţine despre preocupările omului primitiv, despre viziunea pe care o avea asupra contextului său social. În ciuda cadrului natural care la un moment dat îi impunea o anume înfăţişare şi un comportament asemănător animalelor, dezvoltarea sa ca specie a cunoscut momente importante de cotitură. Modelul de viaţă pe care l-a impus prin modificările aduse organismului său şi cadrului natural în care trăia este superior celorlalte specii. Evoluţia sa impunea schimbarea periodică a etaloanelor, acordând vieţii importanţă pe măsura cunoaşterii.
Omul este un mister, iar ceea ce construieşte el, un edificiu complex capabil să reprezinte elemente străine câmpului său vizual. Desprinzându-se de frica dată de lupta pentru supravieţuire, primul om care şi-a ridicat privirea către cer, nu pentru a urmări un eventual pericol pe care l-ar reprezenta, ci dintr-o dorinţă interioară de a-i şti rostul, a constituit prima şi cea mai importantă realizare a speciei sale. Analizând punctele luminoase de pe bolta cerească a încercat să-şi reprezinte în peştera în care trăia figuri care să-i amintească noaptea de astrul zilei (Soarele) şi ziua de astrul nopţii (Luna). În inocenţa sa primitivă el simţea că are cu cei doi luminatori legături afective. Întreaga sa cercetare are la bază valoarea afectivă atribuită de om obiectului analizat. Desenele rupestre îl prezintă pe om într-un context cosmic special şi evidenţiază înţelegerea intuitivă a lumii şi vieţii. Formele rotunde din desenele lor au constituit nu numai subiecte de interiorizare, dar mai ales modele fizice. Construirea roţii, spre exemplu, pornind de la cercul solar care se rostogoleşte zilnic de la răsărit la apus indică o înţelegere a proceselor şi fenomenelor naturii superioară celorlalte specii.
Copierea modelului energetic astral face parte şi astăzi din preocupările omului. Căutările care-l animă, îl inspiră şi-l ajută să-şi creeze modele noi de existenţă. Omul a fost preocupat dintotdeauna de influenţa pe care o au astrele asupra vieţii sale, la început dintr-un egocentrism primitiv, apoi din modestia cu care acceptă că este o verigă în lanţul cosmic al evoluţiei.
O preocupare marcantă în această direcţie a fost măsurarea timpului. În antichitate, calendarele erau concepute în funcţie de evenimentele astrale - eclipse solare sau lunare, anotimpuri si echinocţii. Încă din mileniul trei î. de Ch. babilonienii, sumerienii si chinezii determinau timpul în raport cu Soarele si Luna, apărând adeseori si alte planete, ca Marte si Venus. La Ninive si Babilon templele erau locaşuri ce adăposteau altare ridicate zeilor, dar si observatoare, unde iniţiaţii puteau sa studieze mersul astrelor.
Babilonienii au fost cei mai vestiţi astrologi ai antichităţii. Ei foloseau în numeraţie sistemul sexagesimal, preluat de la sumerieni, pe baza căruia au împărţit pentru prima dată cercul în 360 de grade, gradul în 60 de minute, minutul în 60 de secunde, iar anul în 360 de zile. Se pare că babilonienii cunoşteau teorema lui Pitagora cu o mie de ani înaintea lui! Performanţele lor matematice nu se opreau aici. Aproape fără nici un instrument stabilesc durata orbitei Lunii numai cu 0,4 secunde mai puţin decât măsurătorile de azi!
Mai puţin însemnate sunt progresele pe care le-au realizat în domeniul geometriei. Totuşi, cunoşteau formula suprafeţei pătratului, a dreptunghiului, a triunghiului dreptunghic, precum şi pe ceea a lui Pitagora (pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor celor două catete). Babilonienii din epoca 2200-2000 î. de Ch. ştiau să măsoare volumul unui paralelipiped rectangular, a unui cilindru, a unui trunchi de con şi a unei piramide pătrate.
Ei dispuneau de instrumente de observaţii astronomice, despre care se spune că nu erau întru nimic inferioare celor ale grecilor de mai târziu. Ei au fost primii care au ştiut să facă deosebirea dintre stea şi planetă, care au determinat solstiţiile şi echinocţiile, care au împărţit ecliptica în douăsprezece semne zodiacale, care au întocmit, încă în al XX-lea secol î. de Ch., o hartă a bolţii cereşti, notând cu o exactitate uimitoare pentru acele timpuri orbitele, conjuncţiile şi eclipsele principalelor planete.
Încă din timpuri străvechi sumerienii efectuaseră o grupare a stelelor în constelaţii. Clasarea acestor constelaţii în raport cu răsăritul soarelui le-a servit la întocmirea calendarului. Calendarul sumero-babilonian, la început lunar, a devenit (chiar în mileniul al III-lea î. de Ch.) lunisolar, cu anul de 12 luni lunare, ceea ce dădea un total de 354 de zile, iar neconcordanţa de 11 zile şi un sfert faţă de anul solar, era reglată din trei în trei ani prin prelungirea anului cu încă o lună. O altă inovaţie a babilonienilor a fost împărţirea zilei în 12 ore-duble, la rândul lor împărţite în 60 de minute-duble fiecare, iar minutele, în 60 de secunde-duble. Acest principiu de subdivizare 1-au adoptat mai întâi evreii, apoi, grecii care 1-au transmis (prin intermediul romanilor) erei modeme, până în zilele noastre. Încă din secolul al VIII-lea î. de Ch. babilonienii au reuşit (nu se ştie pe ce cale) să prevadă aproape exact eclipsele de lună.
Astrologia se practica în Chaldeea si China, Egipt, Roma, Grecia. Contributia adusa de greci a fost importantă, mai ales prin numele divine acordate planetelor si prin simbolurile păstrate până astăzi. Empedocle, Platon, Pitagora, Aristotel, Aristarh din Samos si Aristotel se interesau de problemele creaţiei şi considerau astrologia ca o ştiinţa ce deschide calea spre divinitate. Eruditul grec Ptolemeus a adus o contribuţie considerabila prin redactarea a doua opere de importanta capitala: „Tetrabiblon” si „Almagesta”. Hippocrate vine să argumenteze că astrele nu sunt doar corpuri cereşti inerte, ci sunt foarte importante în vindecare.
Cosmologia şi astronomia egipteană au fost domenii foarte afectate de gândirea mitică. Pământul era imaginat că pluteşte pe un haos de apă; deasupra lui se arcuieşte cerul, o masă lichidă pe care navighează Soarele în barca dimineţii şi în barca serii, având ca vâslaşi stelele. Soarele, Luna şi principalele stele erau divinizate, la fel şi constelaţiile care erau pentru egipteni fiinţe cereşti. Observând cele 36 de constelaţii (decani) de-a lungul ecuatorialului ceresc egiptenii au stabilit, pe baza poziţiei şi apariţiei lor a câte 10 zile, un ciclu de 360 de zile. Din anul 2776 î. de Ch. a fost întocmit un calendar, la început lunar, în funcţie de fazele Lunii corectat apoi luându-se ca punct de reper apariţia la orizont a stelei Sirius alături de Soare, ceea ce a dus la seria de 365 de zile. Anul era împărţit în trei anotimpuri agricole („revărsarea”, „acoperirea”, „anotimpul uscat”), şi în 12 luni de câte 30 de zile.
Acest calendar solar egiptean, modificat în epoca Ptolemeilor, a devenit, mai apoi, calendarul iulian şi, cu mici retuşuri, calendarul gregorian de azi. În Egipt astrologia era practicata de o casta de preoţi, care exercita o mare influenta asupra familiei regale, fiind interesata sa păstreze aceste cunoştinţe sub cel mai desăvârşit secret. Hermes Trismegistros (de trei ori magistru), un mare preot al cultului Osiris (Zeul Soarelui) va scrie cele mai importante lucrări în domeniu, făcând această ştiinţă hermetică (accesibila numai initiatilor).
Indienii din epoca vedică au avut o preocupare deosebită pentru studiul mişcărilor Soarelui şi Lunii, au împărţit anului în 360 de zile, şi au alcătuit liste a 28 de constelaţii. Din interpretările previzionale ale unor fenomene astronomice din ultimele secole î. de Ch., este vizibilă influenţă grecească. Se ştie că de la această dată s-au elaborat cinci tratate de astronomie, dintre care cel mai important este Suryasiddhanta din sec. IV î. de Ch.. Tratatul redactat în 500 de distihuri studiază în cele 14 capitole, măsurarea timpului, dă cel mai vechi tabel de sinusuri cunoscut, prezintă meridianele, punctele cardinale, echinocţiile şi solstiţiile. Oferă informaţii despre eclipsele de Lună şi de Soare, despre mişcările planetelor şi poziţiile constelaţiilor în raport cu ecliptica, despre mişcările Lunii şi Soarelui, interpretări astrologice ale poziţiilor corpurilor cereşti, descrierea lumii şi a unor rudimentare instrumente astronomice. În secolele V şi VI AC, dintre astronomii ale căror lucrări s-au păstrat, cel mai important este Aryabhata, care a încercat să explice solstiţiile, echinocţiile şi eclipsele. Totodată, el a intuit sfericitatea si mişcarea de rotaţie a Pământului. Opera lui, dezvoltând în special teoria epiciclurilor, are în mare măsură un caracter pur matematic.
Preocupările chinezilor în studiul astrelor au fost vizibile atât prin observarea şi consemnarea unor fenomene cereşti, cât şi prin perseverenţa cu care au urmărit să măsoare timpul. Într-adevăr, numai în perioada cuprinsă între anii 104 î. de Ch. (data primului calendar oficial) şi anul 1645, s-au întocmit alte 143 de calendare în China, dintre care 50 au devenit, succesiv, calendare oficiale!
Primele observaţii astronomice consemnate pe „oasele de ghicit” (datând din secolele XIV şi XIII î. de Ch.) se referă la eclipse de Lună şi de Soare. Prezenţa pe cer a anumitor constelaţii era pusă în legătură cu succesiunea anotimpurilor. Vechii chinezi cunoşteau 5 planete (Jupiter, Marte, Saturn, Venus, Mercur) despre care credeau că în conjuncţie cu cele 5 elemente (pământ, lemn, metal, foc, apă) determinau anumite fenomene în viaţa oamenilor, ca de exemplu războaiele. În cele mai vechi texte apare anul împărţit în 365 de zile şi un sfert; în acelaşi număr de grade era împărţit şi cercul. În sec. III î. de Ch. un catalog chinez înregistra 1.464 de stele grupate în 284 de constelaţii. În 104 î. de Ch. a fost desenată, apoi turnată în bronz, o cupolă cerească mişcându-se pe planul Ecuatorului figurând mişcarea aparentă a stelelor. În această perioadă veche sfera cerească era imaginată rotindu-se în jurul unei axe ideale (a cărei extremitate era situată în partea nordică a cerului), perpendicular pe care era imaginat un cerc ideal - ecuatorul. Data primului observator astronomic era plasată de tradiţie într-o perioadă mitică (2500 î. de Ch.), dar este cert că toate dinastiile chineze au fost interesate de studiul mişcării corpurilor cereşti. Observatorul construit în 621 d. de Ch. era anexat bibliotecii imperiale. Marele observator din Beijing (1438) a fost încredinţat începând din 1629 astronomilor europeni, misionari iezuiţi.
Chinezii au ajuns din timpurile cele mai vechi la concluzii practice, la aplicaţii tehnice care au îmbogăţit patrimoniul civilizaţiei umane: invenţia hârtiei, a cernelii, a tiparului, a porţelanului, a busolei, a prafului de puşcă, a diferitelor procedee metalurgice şi aliaje metalice. Într-o epocă mitică (anterior secolului al III-lea î. de Ch.) sunt plasate cele dintâi tratate de farmacologie. Unul dintre ele apărut anterior (sec. V î. de Ch.) descrie nu mai puţin de 730 de medicamente, în majoritate pe bază de plante, un altul, din secolul al XII-lea, ocupă nu mai puţin de 13 volume.
Astfel prin denumirea generică de medicină tradiţională chineză se înţelege un ansamblu de tehnici complexe de echilibrare energetică. Multe dintre procedeele practicate astăzi au fost transmise intacte din generaţie în generaţie de păstrătorii tradiţiilor.
Civilizaţiile precolumbiene nu sunt mai prejos aducându-şi contribuţii originale la îmbogăţirea patrimoniului cultural al lumii. Incaşii nu cunoşteau moneda, nu aveau un sistem de scriere, nu cunoşteau pictograma, iar noţiunile lor de geografie erau cât se poate de vagi. În schimb împărţeau anul în 12 luni şi 365 de zile, determinau epoca solstiţiilor şi a echinocţiilor, cunoşteau una sau două constelaţii şi observaseră mişcările planetei Venus. În medicină îi întreceau pe azteci şi chiar popoarele Maya. Cunoşteau metoda sterilizării în terapia rănilor, erau pricepuţi în fitoterapie, aplicau cure homeopatice întrebuinţând sulful, chinina şi ipecacuana. Ştiau să plombeze dinţii, în timp ce chirurgii lor vindecau fracturile, practicau amputaţia membrelor şi executau frecvent operaţii pe craniu.
Cu totul original, practicat exclusiv în Imperiul Inca, era procedeul quipu de calcul aritmetic pe bază zecimală. Quipu era o coardă de 60 cm de care atârnau ca nişte franjuri o mulţime de alte coarde mai subţiri, de culori şi grosimi diferite, cu noduri de diferite forme şi mărimi, care corespundeau numerelor la capătul liber al sforii – unităţile, apoi, succesiv, zecile, sutele, miile şi zecile de mii. În felul acesta cifra totală se „citea” începând de la extremitatea superioară. Culorile sforilor indicau natura subiectelor sau obiectivelor înregistrate (felul obiectelor tributului, provincia la care se referea, categoria celor ce plăteau etc.). Cu acest rudimentar, dar original şi eficient sistem de notare se întocmeau numeroasele tabele statistice, „evidenţa contabilă” a administraţiei vastului Imperiu Inca.
La rezultate uimitoare au ajuns sacerdoţii Maya în măsurarea timpului, având de fapt trei calendare: unul, pentru stabilirea unor date de interes religios; altul, pur cronologic, pornind de la data mitică a creaţiei „ultimei lumi”, dată stabilită la 11.08.3114 î. de Ch., iar al treilea era un calendar pur laic, bazat pe observaţii ştiinţifice foarte precise. La întrunirea din anul 765 d. de Ch. sacerdoţii-astronomi au corectat acest calendar ajungând în calculele lor la o precizie superioară calendarelor europenilor, iulian şi chiar celui gregorian. Conform acestui calendar anul mayaş avea 365,242129 zile, faţă de 365,242500, cât este cunoscut astăzi, iar diferenţa este de aproximativ 17 secunde într-un an!
În Evul Mediu astrologia atinge apogeul fiind susţinută mai ales de regii Franţei si ai Spaniei. Apar faimoasele Tabele Alfonsniene, ale lui Monteregio, în onoarea lui Alfons al Castiliei, operele lui Placidus de Titus si Sf. Thomas d'Aquino.
În timpul Catherinei de Medici, a trăit si a scris un mare clarvăzător si astrolog, Michel de Notre-Dame, cunoscut sub numele de Nostradamus ale căror scrieri descriu criptic evenimente până în 3757. Nostradamus a fost nu numai un astrolog vestit, ci mai ales un clarvăzător cu un puternic spirit de observaţie şi o viziune clară. Alte nume ilustre de astrologi sunt: Ruggieri, Paracelsus, Joseph Cardan, Tycho Brahe, astronom celebrul si profesor universitar la Copenhaga, Johannes Kepler, cel care a pus bazele mecanicii ceresti, Morin de Villefranche, fost profesor de matematici, consilier al cardinalului Richelieu si al lui Mazarin, autor al unui tratat de baza: „Astrologia Gallica”. Descoperirea ulterioară a planetelor situate dincolo de Saturn (Uranus - 1781, Neptun – 1846, Pluton - 1930) a avut şi pentru astrologie urmări pozitive.
În epoca modernă astrologia a devenit mai mult celebră decât cunoscută. Întocmirea horoscopului este pentru unii o distracţie, pentru alţii o pierdere de vreme, în ambele cazuri minimizându-se valoarea informaţiilor sale. Devenind o meserie destul de profitabilă, astrologia îşi pierde valoarea sacră pe care o avea în trecut şi îmbrăcă hainele comercialului. Marile personalităţi apelează la serviciile acestei milenare ştiinţe, nu pentru aflarea răspunsurilor, ci pentru a dori rezolvări rapide ale unor probleme. Adevărata astrologie rămâne străină acestei categorii de oameni, întrucât ei nu vor înţelege şi nu vor aprecia niciodată o informaţie pentru că se situează pe un nivel diferit de înţelegere.
În această epoca cercetarea ştiinţifică a devenit din ce în ce mai evidentă. Încrederea pe care o are omul modern în deducţii limitate, aşa zis obiective, nu face decât să justifice neîncrederea în sine, teama de necunoscut care îl face nesigur pe ceea ce ştie, pe sine. Evaluarea ştiinţifică a unor fenomene sau procese are în mod indubitabil partea ei bună. Exagerarea este însă periculoasă.
Frica justifică nevoia de a confirma prin studii materialiste ceea ce se poate demonstra mult mai uşor pe alte căi, iar dorinţa omului de a se limita şi mai mult în această percepţie devine mai periculoasă decât acţiunea în sine.
Printre studiile cercetătorilor, cele cu privire la existenţa unei influenţe astrale sunt situate la loc de cinste. Influenţa astrală asupra vieţii de pe Terra comportă două tipuri de forţe: magnetice observabile şi subtile neobservabile. Rezultatele cercetătorilor vin să pună în evidenţă mai mult influenţa câmpului magnetic observabil al planetelor, celălalt fiind imposibil de pus în evidenţă cu ajutorul aparatelor.
Cele mai evidente rezultate au fost obţinute din studierea efectului magnetic astral asupra vegetaţiei. Creşterea şi dezvoltarea plantelor este considerată ca rezultatul unui proces de interdependenţă între factorii telurici şi cei cosmici, de aceea nu numai substanţele din sol şi energia solară influenţează formarea recoltei. Multe procese biologice sunt influenţate de magnetismul cosmic, de astre, de constelaţii şi nu în ultimul rând de câmpul magnetic al pământului. În decursul timpului efectele acestor factori au fost înscrise în codul genetic al plantelor.
În 1958 specialiştii muzeului din Kew (Anglia) au găsit peste 670 de genuri sensibile la ciclul lunar. De asemenea este cunoscut faptul că unele plante fructifică în perioada când zilele sunt în creştere (peste 15 ore), (grâul, orzul), pe când altele când zilele încep să scadă (11 ore), (porumbul, sfecla, soia, floarea-soarelui etc.). În natura există o ordine ce se desfăşoară ritmic. Plantele cresc ritmic, frunză după frunză, înfloresc, de asemenea, ritmic, toate după reguli care există în natură de la apariţia primului organism viu. Întreaga viaţă se desfăşoară ritmic (tinereţe-adolescenţă-maturitate-bătrâneţe). Naşterea indiferent de regnul în care se produse este un proces misterios şi fascinant. La apariţia unei mici şi firave plăntuţe parcă întreaga natură se apleacă să sprijine viaţa pe care o reprezintă.
Alternanţa zi/noapte ca urmare a rotaţiei Pământului în jurul axei sale, a creat un ritm al activităţii (ziua) şi al odihnei (noaptea). Plantele ziua, cu sprijinul energiei solare (fotosinteza), acumulează zaharuri (asimilaţia), pentru ca noaptea să se odihnească, asemenea celorlalte vieţuitoare.
Ardeiul, tomatele şi alte plante de cultură înfloresc la ore diferite în cursul zilei. Linne, în secolul al XVIII-lea, a alcătuit un ceas din plante care înfloreau succesiv într-o zi. Analog a fost pus în evidenţă un „ceas al cântecului păsărilor” care cântă diferit la începutul zilei, la sfârşitul ei şi noaptea.
Numeroşi cercetători germani descriu formarea vegetaţiei ca un proces al influenţei aştrilor, în care viaţa plantelor anuale este strâns legată de revoluţia planetelor cu ciclu scurt (Luna, Mercur, Venus), pe când viaţa plantelor perene, a arborilor şi pomilor fructiferi este dominată de planetele cu ciclu lung, de mai mulţi ani (Marte, Jupiter, Saturn).
Activitatea Soarelui are o periodicitate de 11 ani. De asemenea apariţia petelor solare au şi ele o periodicitate din 6—22—33—80—600—1800 de ani, care dau naştere la protuberanţe solare, la radiaţii electromagnetice care toate au influenţă asupra vieţuitoarelor de pe Terra. Această activitate poate influenţa epoca optimă de semănat, temperatura optimă de germinare, fazele de vegetaţie, diferenţierea organelor de reproducere, înfloritul etc. La numeroase plante se constata o variaţie ritmica a „compoziţiei chimice”, care corelează cu ciclul petelor solare sau cel al Lunii.
În ce priveşte efectul intensităţii petelor solare asupra creşterii pomilor, R. Tocquat face următoarea observaţie „cercurile concentrice ce se văd la suprafaţa unei secţiuni a trunchiului unui pom se datorează, formării în fiecare primăvară a unui strat de vase mai mari, iar toamna, a unui strat de vase mai mici, ca efect al condiţiilor sezoniere, a intensităţii petelor solare”.
Fiecare dublu strat, reflectă creşterea realizată într-un an, iar grosimea lui corelează cu condiţiile climatice care au existat în cursul vegetaţiei (ani secetoşi, ani ploioşi). S-a constatat că lăţimea acestor cercuri concentrice corelează cu ciclu de 11 al petelor solare. O influenţă a fazelor Lunii şi a constelaţiilor asupra creşterii plantelor a semnalat şi Yaeger (1936), Pop (1936, 1937) şi Opitz (1936) în experimentele pe care le-au realizat.
Cercetări făcute în acest scop de L. Ko1isko în Elveţia (1939) cu grâu pus la germinat în diferite etape corespunzător fazelor Lunii în decursul unui an au arătat următoarele:
— creşterea plantelor a fost întotdeauna superioara când s-a semănat în Primul pătrar (luna în creştere);
— creşterea maximă s-a obţinut de la seminţele puse la germinat cu 2 zile înainte de Luna plină.
Diferenţele în creştere variază cu specia şi cu condiţiile climatice ale anului (20—40%), însă întotdeauna se remarcă un avans al plantelor semănate cu 2 zile înainte de Luna plina.
Numeroase alte observaţii confirmă că puieţii au o creştere mai rapida în faza de Lună plină decât în faza de Lună nouă. Arborii al căror lemn se foloseşte pentru viori sau în sculptură se taie în perioada de Lună plină, când se consideră că au calităţi superioare, recomandare făcută şi de Plinius (23 î.e.n.) care considera că tăierea pomilor pentru formarea coroanei trebuie făcută în faza de Luna plină. Gunoiul de grajd folosit pentru fertilizarea organică a pământului trebuie administrat în faza de Lună plină. Fructele şi legumele recoltate în faza de Luna plină, se păstrează mai bine.
Cercetări de laborator, făcute în Germania cu grâu, ovăz, orz, porumb, tomate, mazăre, fasole, castraveţi, pepeni, dovleac, au arătat că energia de germinare este mai puternică atunci când este Lună plină.
Observaţiile lui Jager şi ale altor cercetători, privind influenţa fazelor Lunii asupra creşterii plantelor şi a recoltelor pe care le produc, au dus la concluzia că recolta sporeşte cantitativ şi calitativ în paralel cu rezistenţa la atacul bolilor dacă acestea se seamănă/plantează, când Luna este în scădere, sau cu câteva zile înainte de Luna noua ca în cazul următoarelor plante: arpagic, ceapă, cicoare, creson, cartof, busuioc, fenicul, praz, ridichi, sfecla, varză, morcov, gulie, usturoi.
Pentru alte plante epoca cea mai favorabilă pentru semănat se consideră a fi în săptămâna în care faza lunară este în creştere: anghinare, ardei, bostan, castraveţi, dovleac, căpşun, fasole, linte, mazăre, pătlăgele vinete, pepene galben, tomate.
Având în vedere rezultatele la care au ajuns prin observarea efectelor, cercetătorii şi-au pus întrebări cu privire la natura influenţei la care sunt expuse plantele, animalele şi implicit omul.
Se ştie că Terra primeşte continuu din Cosmos o cantitate imensă de energie electromagnetica, cea mai importantă sursă reprezentând-o Soarele. S-au stabilit până în prezent ritmuri biologice provocate de alternanţa dintre zi şi noapte, dar şi de fazele Lunii. O dovada palpabila a prezenţei unor influenţe legate de diferiţi aştri asupra vieţii este indicată de lucrările cercetătoarei Lilly Kolisko, care a pus în evidenţă în perioada 1920—1930, printr-o metodă foarte simpla, asemănătoare ca tehnică cu cromatografia pe hârtie, existenţa unor energii cosmice generatoare de forme. Bazata pe fenomene de rezonanţa şi pe existenţa unor câmpuri electromagnetice create de diferite conjuncturi astrale metoda a dus la constatarea existenţei influenţelor anumite. S-au stabilit relaţii dintre unele plante şi anumite metale. Cum aceste metale există în orice organism viu, este lesne de dedus ca ele reprezintă unul dintre agenţii care permit intrarea în rezonanţa a organismelor cu factorii cosmici cei mai variaţi.
Se poate observa din imaginea alăturată că în timp ce aspectele obţinute înainte şi după eclipsa sunt caracterizate printr-o repartiţie neregulata a substanţei care migrează în hârtia cromatografică (a şi d), dinamolizele efectuate în timpul eclipsei maxime se caracterizează printr-o uniformitate mult mai accentuată a frontului de deplasare a soluţiei (b şi c).
De asemenea este uşor de constatat ca sucul plantelor recoltate în timpul eclipsei de Lună influenţează cu totul altfel migrarea prin capilaritate a soluţiei de clorură de aur 1% decât plantele recoltate înainte sau după eclipsă. O consecinţă practică a acestor constatări este dată de metaloterapie, care a confirmat în mod indubitabil unele cunoştinţe şi practici ale antichităţii. De exemplu asiro-caldeenii ştiau că atunci când planeta Venus se află deasupra orizontului în timpul zilei, epidemiile de febră tifoidă evoluează în rău şi apar multe cazuri grave. Situaţia opusă are loc când planeta Venus se află sub orizont în timpul zilei. Dar asirocaldeenii mai ştiau că administrarea de cupru duce la evoluţii favorabile ale bolii. Prin metoda dinamolizei capilare s-a stabilit că tocmai cuprul este metalul care are afinităţi pentru planeta Venus.
Influenţa planetelor nu rezidă doar în magnetismul lor. Puţina lumină pe care o degajă şi care-i făcea pe antici să le considere stele cu lumină proprie modifică fluxul fiziologic al organismelor. Lumina Lunii este de mare ajutor în procesul de reproducţie la unele specii, dar şi de hrănire ale celor nocturne, fiind percepută chiar şi în condiţii de nebulozitate. Studiile făcute asupra influenţei pe care o are lumina monocromă asupra creşteri şi dezvoltării plantelor au uimit cercetătorii: „Lucrările făcute la Cosmos Bipinatus au arătat că în lumina roşie se acumulează cea mai mare cantitate de biomasă uscată. Prin absorbţia radiaţiilor ROG (roşu, oranj, galben) plantele sintetizează mai multe glucide, iar prin absorbţia radiaţiilor AIV (albastru, indigo, violet) se intensifică sinteza substanţelor proteice. [...] În practica horticolă este folosită şi lumina monocromatică. În serele cu geamuri colorate în roşu sau albastru sau în solarii acoperite cu materiale plastice care au fluorescenţă roşie albăstruie asociind cu ceilalţi factori de vegetaţie la plafon optim se pot obţine producţii sporite la tomate, ardei, salată, spanac. Această particularitate poate fi folosită la plantele cultivate în lumina artificială modificând conţinutul de glucide sau proteine funcţie de îmbogăţirea luminii cu radiaţii roşii sau albastre”.
Prin intermediul testului Schwenk se pune în evidenţă calităţiile biologice ale apelor şi ale anumitor extracte vegetale prin dispunerea spaţială pe care o vor determina undele la suprafaţa materialului testat prin căderea unor picături de apă. Testul, printre altele, pune în evidenţă anumite evenimente cosmice.
În şirul superior sunt determinările efectuate pe 18.10.1967. La ora 10:33 (imaginea din centru), planeta Uranus trecea prin meridian. În şirul de jos, testul a fost a fost efectuat în ziua de 15.01.1968 când la ora 17,17 (imaginea din centru) se realiza opoziţia Marte-Jupiter.
Trebuie subliniată eroarea pe care o fac, în privinţa efectelor produse de cauze cosmice, numeroşi oameni de ştiinţă care acceptă relativ uşor ideea influenţei corpurilor cereşti cele mai apropiate sau mai mari Soarele şi Luna, dar nu acceptă influenţele unor aştri mai îndepărtaţi sau mai mici, cum este cazul planetelor. Se reeditează astfel o atitudine care se datorează prejudecăţilor legate de relaţia dintre cantitate şi efect, mentalitate „erudită” care făcea acum 80 de ani să se ignore importanţa microelementelor, pe motiv că se găsesc în organism în cantitate prea mică pentru a avea un rol însemnat.
Studiile au arătat că astrele influenţează nu doar plantele sau materia inertă, ci şi omul ca fiinţă biologică şi spirituală. El s-a născut şi a crescut în oceanul influenţei cosmice, construindu-şi codul genetic după această realitate, iar acum o redescoperă.
Impasul în care se află umanitatea acum la cumpăna dintre ere, va impune astrologiei modificări de optică şi structură. Caracteristicile zodiilor comportă prin deplasarea punctului vernal de la o zodie la alta schimbări importante, întrucât cadrul general peste care se suprapun caracteristicile natale va fi altul, impunându-i nativului alte priorităţi. Adevăratul drum în viaţă nu poate fi oferit numai de astrologie, aşa cum nu poate fi oferit de nici o ştiinţă ocultă în mod singular, ci toate unificate pot ajuta în regăsirea drumului către autocunoaştere. Marile realizări anunţată de Era Vărsătorului nu vor apărea dintr-odată ca un meteorit, ci vor fi rezultatul efortului a multor generaţii consecutive, pentru că suntem componente ale aceluiaşi Corp Unic de Lumină. Era Vărsătorului cere omului cunoaştere, aşa cum era Peştilor cerea sensibilitatea. Trecerea va fi aşadar lentă, însă prin voinţă viteza de lucru se poate mări, iar energiile schimbării pot fi acceptate mult mai uşor. Refuzul progresului spiritual înseamnă prin Vărsător nu ignoranţă, ci autoizolare.
Însă oricât de noncomformistă se anunţă următoarea etapă de aproximativ 2000 de ani ea se va sprijini foarte mult pe efortul strămoşilor de a menţine umanitatea la suprafaţa unui ocean agitat şi nesigur. Strămoşii dau sensul şi rostul vieţii noastre colective, de aceea se spune că vârful unui munte se ridică mai sus cu cât are baza mai solidă.
Gheorghiţă COŞER
fragment din „Astrologia, o terapie moderna”